La jumătatea secolului al XIX-lea, Franța era o putere europeană și globală, transformată din nou în Imperiu de personalitatea lui Napoleon al III-lea, nepotul marelui lider exilat la capătul lumii. De această dată însă, puterea franceză a avut un competitor puternic în statul prusac, o țară antrenată pentru război și gata să dea replica oricărui inamic.

Așa că, într-un război direct între Franța și Prusia, marele Imperiu s-a împotmolit, destrămându-se imaginea de mare putere imposibil de înfrânt și pierzând, în același timp, coroana prețioasă. Napoleon al III-lea a devenit sursa glumelor și batjocurii, fiind de multe ori înfățișat ca un porc pe care noul împărat al Germaniei intra în Parisul ocupat. Ca urmare a acestei imagini umilitoare, în Franța s-a dat o lege, prin care li se interzicea  țăranilor să pună numele animalelor din ogradă după numele împăratul înfrânt.

Numele este important. Reprezintă un simbol, una dintre mărcile identității noastre. Oricine am fi, chiar dacă suntem o persoană anonimă de pe stradă, ne revoltăm atunci când cineva ne atacă acest atribut. Este o insultă profund personală și simțim nevoia să răbufnim și să cerem restaurarea onoarei.

Privind mai larg, vedem că, atunci când ne referim la chestiuni ce țin de politică, lucrurile stau la fel. Fiecare națiune are anumite simboluri, steagul, imnul, anumite personalități și elemente ce reprezintă o carte de identitate în fața lumii. Și în cazul acestora, există legi care îi pedepsesc pe oamenii care înjosesc aceste embleme, fie cetățeni ai țării, fie străini. Și nu de puține ori au izbucnit conflicte din cauza celor care au batjocorit efigiile identității și mândriei naționale.

În acest context, nu ar trebui să ne mire prezența în cadrul Decalogului a unei porunci ce specifică întocmai acești parametri: Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. (Exod 20.7). Astăzi exprimarea sună neobișnuit, însă, dacă ținem cont de faptul că era o poruncă transmisă unui popor ce a călătorit și urma să călătorească mai departe în pustiu, sintagma are un sens literal și apropiat acelor primi ascultători.

Totuși, ce înseamnă asta? Dumnezeu se află deasupra emoțiilor umane și, totuși, impune prin decret dorința de a nu fi insultat. Așa cum un om este afectat de ofensa care i se aduce, tot așa este și Dumnezeu. Să fie doar atât? O simplă protecție în fața unor exprimări murdare, rostite de oameni, credincioși sau necredincioși? S-ar putea să fie mai mult decât atât.

Unul dintre paradoxurile societății este prezența a două atitudini complet opuse în același timp. Să ne concentrăm asupra noastră, ca popor, pentru că e mai ușor să identificăm această fractură. Pe de-o parte, proiectăm imaginea unei națiuni credincioase, bisericoase, care nu ezită să-și arate devoțiunea față de simboluri sfinte și care participă la orice activitate religioasă mai importantă. Pe de altă parte, vocabularul popular e plin de injurii care fac referire la divinitate.

Dacă nu am folosit, cel puțin odată ni s-a întâmplat să auzim o astfel de exclamație. Și cu siguranță nu doar o singură dată. Românul este inventiv și, de-a lungul timpului, a conceput diferite formule care includ Numele divin sau alte repere religioase, aruncate într-o insultă de joasă speță. Probabil și din acest motiv, în unele tradiții, mai ales cele neoprotestante, porunca e redusă pur și simplu la ferirea de a scăpa pe gură vreo interjecție ce ar dezonora Numele lui Dumnezeu.

Intenția este bună și de dorit, dar e și limitatoare. Nu ne face să ne gândim dincolo de acest gard cu care încadrăm zicerea divină. Ne simțim bine atât timp cât nu ne alăturăm corului batjocoritorilor, fără a pune reflectorul pe alte obiceiuri care ar putea la fel de bine să însemne tot o luare în deșert a Numelui divin.

Totuși, porunca este mult mai complexă, pe măsura inventivității păcătoase de care este capabil omul. În Biblie apar cel puțin două sublinieri care ajung în același punct și trimit înspre un comportament condamnat de porunca Decalogului.

În Legea lui Moise se găsește un alt decret, ce adâncește sensul primului: Să nu juraţi strâmb pe Numele Meu, căci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul. (Lev. 19.12). Iar în Evanghelii Iisus vorbește despre o categorie specială a ucenicilor Săi: Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne , Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci , le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’ (Mat. 7.21-23)

Să rezumăm ce spun aceste două versete. Există o categorie de oameni, care  la prima vedere, sunt oameni sfinți, persoane care par să respecte Cuvântul lui Dumnezeu, chiar să-L prezinte în fața lumii, să facă fapte impresionante în Numele lui Dumnezeu, dar care, în clipa judecății, sunt respinși ca unii care nu fac voia Tatălui. Simpla prezentare și identificare publică nu echivalează cu împlinirea cerințelor impuse de Dumnezeu.

Lucrurile par să se complice. E simplu să-ți ții gura și să nu înjuri de Dumnezeu. Dar Biblia pare să ceară mai mult. În primul rând, ne cere ca, atunci când facem un jurământ, să ni-l ținem, pentru că altfel batjocorim Numele lui Dumnezeu. Ne aflăm în postura unor reprezentanți ai Săi și trebuie să trăim viața ca atare. Câte relatări nu există despre diplomați sau alți oficiali ai statelor, care au comis fapte reprobabile, prin acestea nefăcându-se pe ei înșiși de rușine, ci țara pe care o reprezintă. Tot așa, un creștin adâncit în păcat își batjocorește patria divină.

Acea atenționare este destinată fiecărui credincios, care trebuie să-și cerceteze deciziile și să ia hotărâri pe măsura chemării sale.

Cea de-a doua categorie este puțin mai redusă numeric, dar la fel de importantă și influentă.

De-a lungul istoriei, până în zilele noastre, mulți oameni s-au identificat ca vorbind direct de la Dumnezeu. Au simțit că au o misiune specială, că au un rost într-un anume loc și că o ofensă asupra lor ar fi, de asemenea, una la adresa Divinității care i-a trimis. Cuvintele lor sunt mai mult decât un simplu discurs, sunt o fărâmă de revelație. Și, de foarte multe ori, s-a dovedit că astfel de oameni erau șarlatani.

De la fiii lui Sceva, unii din primii care au simțit pe pielea lor pedeapsa imposturii (Fapte 19.13-15), la mulți alții de-a lungul timpului, tentația era prea mare pentru a fi respinsă. Unii pot crede sincer că e rolul lor să fie portavoce divină, însă alții sunt oportuniști. Vor cere bani, putere, faimă, fiind atrași ca fluturii de lumină, de popularitatea mesajului lor.

Și aici e reversul medaliei. Deși Christos o spune în mod repetat, îndemnul la veghere pare să nu aibă efect în rândul creștinilor. Mai ales într-o societate secularizată, de îndată ce apare o personalitate ce (se) folosește Numele lui Dumnezeu, îi cad în plasă. Nici nu este nevoie de un efort prea mare, iar credincioșii îi dau ascultare pe deplin, fără a mai ține cont de avertizarea din Levitic.

Creștinii păstrează o anumită naivitate copilărească, bazându-se pe teama tuturor de a perverti simbolurile religioase. Însă, pentru unii, religia este doar un mijloc de îmbogățire și manipulare. Iar cei care nu își tocesc coatele în studiul Bibliei vor cădea ușor în capcană.

Uneori chiar și cei care studiază pot fi orbiți de strălucirea demagogului, ca a diavolului din pustia ispitirii, specialist în recitarea textelor biblice (Lc. 4.10). Așa că Iisus vorbea din experiență când rostea acest îndemn: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ‘Eu sunt Hristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi. (Mat. 24.4-5)

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite