Într-o dimineață obișnuită, Bucureștiul s-a trezit cutremurat de un zgomot cumplit. O explozie a distrus o scară de bloc din Sectorul 5, luând viețile a trei oameni, rănind grav alți cincisprezece și lăsând zeci de familii fără adăpost. O clipă… Atât a fost nevoie ca tot ceea ce părea sigur să devină ruină. Și odată cu pereții dărâmați, s-a dărâmat și iluzia noastră de control.

Când vedem asemenea tragedii, întrebarea apare inevitabil:
„Cum poate un Dumnezeu bun să îngăduie așa ceva?”
O întrebare pe care și-au pus-o oameni din toate timpurile, o întrebare care nu vine din necredință, ci dintr-o inimă care vrea să înțeleagă. Și, poate, răspunsul nu este în teorie, ci în felul în care privim iubirea și libertatea.

Dumnezeu ne iubește, nu cu o iubire posesivă, care ne-ar ține legați de El fără voia noastră, ci cu o iubire adevărată,  aceea care oferă libertate. El nu ne-a făcut roboți programați să facă binele, ci oameni care pot alege. Aceasta este cea mai mare binecuvântare, dar și cea mai mare responsabilitate.

Când Dumnezeu a rostit asupra lumii „să fie”, El a știut că libertatea omului va aduce și frumusețe, și durere. Că libertatea înseamnă și greșeală, și iubire, și rătăcire, și întoarcere. A acceptat toate acestea pentru ca iubirea să fie reală. Dacă Dumnezeu ne-ar împiedica să greșim, ar trebui să ne ia libertatea. Și odată cu ea, ar dispărea tot ce e uman, și tot ce e frumos.

Așadar, când se întâmplă o tragedie, nu este Dumnezeu cel care apasă pe butonul distrugerii. El nu se bucură de suferință. El nu trimite focul ca să pedepsească, ci vine în foc ca să salveze. El plânge alături de cei care plâng. El este în suferința celor care și-au pierdut casa. El este în tăcerea unui tată care nu știe unde își va culca copiii diseară. El este în mâinile care caută, printre moloz, o fotografie sau o altă amintire salvată de întâmplare. Hristos nu stă departe de tragedii. El intră în ele.

„Isus plângea.” (Ioan 11:35) – cel mai scurt verset din Biblie, dar și cel mai profund. Dumnezeul care a creat universul, a plâns pentru suferința oamenilor. A plâns pentru durerea lumii. A plâns pentru noi. Asta înseamnă că nu suntem singuri, chiar atunci când lumea noastră se prăbușește.

Când casa se năruie, începem să ne întrebăm pe ce temelie am zidit viața. Poate pe stabilitatea jobului, pe economii, pe o rutină confortabilă. Dar toate acestea se pot spulbera într-o clipă. Rămâne o singură temelie care nu cade niciodată: Hristos.

El nu ne promite o viață fără durere. Dar ne promite că durerea nu va fi ultima pagină. Ne promite că, din cenușa ruinelor, poate ridica ceva nou. Că există o mângâiere care nu vine din cuvinte, ci din prezență. Că există o pace care nu depinde de împrejurări, ci de legătura noastră cu El.

Poate că, în fața suferinței, primul impuls este să întrebăm „de ce?”. Dar întrebarea mai profundă este alta:
„Ce vrei, Doamne, să învăț din asta?”
Poate că tragediile nu vin ca să ne zdrobească, ci ca să ne trezească. Ca să ne aducă aminte că viața e fragilă, că oamenii sunt trecători, că iubirea contează, că iertarea nu mai trebuie amânată. Că „acasă” nu e doar un loc, ci o stare a sufletului: aceea de a fi împăcat cu Dumnezeu.

Dumnezeu ne lasă liberi, dar nu ne lasă singuri. Libertatea noastră este darul prin care putem iubi, crea, construi. Dar și darul prin care putem distruge. El nu ne oprește forțat din greșeală, dar ne cheamă mereu înapoi. Când nu-L ascultăm, El nu ne pedepsește ca un judecător, ci ne așteaptă ca un Tată, iar atunci când suferința vine, nu pentru că El o trimite, ci pentru că trăim într-o lume liberă, în care greșeala e posibilă, El o transformă în loc de întâlnire.
Prin lacrimi, învățăm să vedem altfel.
Prin pierdere, descoperim ce contează.
Prin durere, învățăm că iubirea Lui nu e o teorie, ci o forță vie, care ne ține în picioare atunci când nu mai putem.

Poate că Dumnezeu nu oprește toate exploziile, dar oprește multe altele în fiecare zi, cele din sufletul nostru, când ura e pe cale să izbucnească, când răul arde în gând, când mânia clocotește în tăcere. Și poate că cea mai mare minune nu e că ne scapă de foc, ci că rămâne cu noi în mijlocul lui.

Într-o lume care se clatină, El este singurul care nu se schimbă.
„Isus Hristos este același, ieri, azi și în veci.” (Evrei 13:8)
Când totul în jur cade, iubirea Lui rămâne stânca de care ne putem sprijini. De aceea, în loc să ne întrebăm unde este Dumnezeu când se întâmplă o tragedie, să ne întrebăm unde suntem noi față de El. Pentru că uneori, Dumnezeu nu tace. Ci doar vorbește mai încet decât zgomotul lumii. Și când liniștea se rupe, abia atunci Îl auzim.

Să nu-L căutăm doar în suferință, ci și în pace.
Să nu-L chemăm doar în disperare, ci și în mulțumire.
Să-L lăsăm să fie temelia vieții noastre înainte ca zidurile să cadă.
Pentru că iubirea Lui nu ne salvează de durere, dar ne salvează prin durere.
Și, în cele din urmă, ne aduce acolo unde nicio explozie, niciun foc, nicio pierdere nu mai pot atinge: acasă, în brațele Lui.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite