Dacă în urmă cu aproape șapte decenii Hans Selye introducea noţiunea de stres în limbajul știinţific, astăzi conceptul a prins rădăcini solide în vocabularul nostru, invadând toate etajele cotidianului. O cauză frecventă a stresului, deși inegal distribuită între muritori, împletește suficiente fire în ţesătura ei complicată, pentru a nu putea fi evitată pe de-a-ntregul: relaţia cu timpul.

Cu siguranţă, dacă un om din istorie ar putea să facă saltul în prezentul nostru și să respire aerul plin de schimbări al secolului XXI, ar fi năucit să constate că e vorba de aceeași planetă, deși nu mai recunoaște mare lucru din ea. Intersectarea cu viaţa ce curge pe un făgaș vag asemănător celui din alte secole, dar cu o viteză ameţitoare, i-ar provoca, cu siguranţă, dificultăţi reale de adaptare. Nu putem ști, în cele din urmă, dacă s-ar simţi în largul său în secolul vitezei, nici dacă ar considera echitabil preţul plătit pentru a-și adjudeca un loc într-o societate informatizată și tehnologizată.

Secolul care a încheiat un armistiţiu cu timpul
Parcurgând un traseu inversat, Ioana Pârvulescu ne invita în eseul ei În intimitatea secolului 19 să traversăm meridianele timpului, pentru a ajunge într-un spaţiu temporal lipsit de majoritatea invenţiilor de astăzi, dar mustind de un joie de vivre inconfundabil: România din a doua jumătate a secolului XIX.

Autoarea recuperează din documentele vremii felii savuroase de istorie mică, reconstituind o lume veche, dar foșnind de viaţă, în care ea – călătoarea care renunţă simbolic la toate obiectele familiare, necongruente cu epoca în care poposește (de la cinematograf și computer la detergenţi și antibiotice) – ajunge să se simtă acasă. Un inventar superficial al acestei lumi demodate nu pare să fie în stare să seducă pretenţiosul cititor al secolului XXI, care ar considera, poate, anoste regulile de conversaţie, veșmintele greu de îmbrăcat fără ajutorul iscusit al slujitorilor, ritmul domol al trăsurilor trase de cai, încetineala locomotivei cu abur, scrisorile cu lungime de letopiseţ, străduţele-ulicioare care întâmpină pline de noroi călătorul imprudent care a abandonat centrul „micului Paris.” La o a doua privire însă, ar putea admite că nu deţine motive de superioritate doar pentru că duce pe umeri oboseala unui secol și jumătate în plus, cu povara lui de îndestulare și de urgie.

Ochiul autoarei îi vede pe noii ei contemporani așezaţi într-o tihnă prea puţin zdruncinată de gândurile despre un viitor în care aveau o credinţă pe cât de neclintită, pe atât de înduioșătoare. Un viitor care pare limpede și luminos ca râsul unui copil și de dragul căruia ei consimt la sacrificii, cu un entuziasm greu de egalat de urmașii lor. Iar motivele pentru care sunt atât de fericiţi, deși nu știu asta, sunt unele întemeiate: „Nu trăiseră marele război de la începutul unui alt secol, nu aveau habar că există ciuperca atomică și că stratul de ozon se subţiază, că gheaţa de la pol se topește, că apa se otrăvește, că rezervele de petrol se termină.”

Cu siguranţă însă, aveau alte spaime – printre care neajutorarea în faţa pleiadei de boli ale vremii, printre care trona, cu aura ei romantică, tuberculoza. Dar, negreșit, relaţia lor cu timpul era una privilegiată.

Oamenii mari, așezaţi în rama istoriei mici
Personalităţi ale vremii, cei ale căror nume urmau să fie dăltuite în cerneala manualelor sau în bronzul statuilor, își găseau răgaz pentru seri tihnite, la gura focului, ori pentru a juca, atunci când situaţia o cerea, rolul de bone sau de moașe. Acesta e secolul oamenilor-orchestră – precum Alecsandri, care scrie poezii, nuvele, schiţe, comedii, drame, necroloage, articole, sute de scrisori, între responsabilitatea de director de teatru si de revistă și cea de ambasador. E veacul în care bărbaţii par a avea mai multe braţe și chiar mai multe vieţi, trăind într-un timp istoric marcat de schimbări, dar care nu reușește să le tulbure tempoul: respectă protocolul convenţiilor sociale, fac vizite, merg la teatru și la bătăile cu flori de la șosea, scriu lungi epistole, se implică în mărunte și intime îndatoriri casnice.

Notând că „viaţa în uniformă, frac sau jiletcă are sens, fir și ideal”, Ioana Pârvulescu conchide: „Sentimentul meu a fost că ei trăiau cu adevărat, erau în întregime vii, pe când noi trăim numai pe jumătate.” O concluzie pe care am putea să o îmbrăţișăm sau nu, la finalul unei cărţi ce reușește oricum să ne infuzeze o notă de nostalgie, fie și numai pentru firescul cu care personaje fascinante prin măreţia realizărilor publice se abandonează istoriei mici – vieţii de familie și prietenilor, savurând micile oaze de dulceaţă ale vieţii, ori de câte ori vremurile le oferă prilejul unui popas. Contrastul cu locuitorii secolului XXI este evident: ei par mai tineri, niște eterni adolescenţi, exaltaţi de ideea că totul trebuie construit, dar împăcaţi cu un timp care le face concesii pentru a se bucura de secvenţele delicioase ale cotidianului; noi, obosiţi și plictisiţi „încă înainte de a începe ceva”, angajaţi într-un război cu timpul și neștiind când și dacă îl vom câștiga.

În căutarea timpului (liber) pierdut
Există, desigur, diferenţe majore între provocările pe care le aveau de înfruntat oamenii secolului XIX (sau chiar între bunicii sau părinţii noștri) și generaţia noastră. Dacă timpul nu mai avea răbdare încă de pe timpul lui Moromete, astăzi pare veșnic tracasat de încetineala cu care ne târâm în urma lui. Aceasta a fost și experienţa jurnalistei Brigid Schulte, care și-a așternut gândurile, trăirile și concluziile în cartea Overwhelmed: Work, Love, and Play When No One Has the Time. Schulte a scris despre modul în care a ajuns să arate viaţa ei, împărţită între slujba de la Washington Post și responsabilităţile de părinte: „împrăștiată, fragmentată și epuizantă”. Atunci când John Robinson, sociolog la Universitatea din Maryland a afirmat că femeile pot avea la îndemână un buget de 30 de ore libere pe săptămână, jurnalista a resimţit un adevărat șoc. Întotdeauna timpul i se strecurase printre degete, lăsând-o mereu în întârziere, fără răsuflare, rotindu-se în caruselul unui „ultim lucru de făcut” de pe o listă inepuizabilă. Resemnată să privească slalomul nebunesc printre obligaţii ca fiind însăși normalitatea, Schulte a primit provocarea lui Robinson cu sentimentul că toată această criză de timp poartă marca propriei sale incapacităţi de a ţine în echilibru familia și cariera, după cum mărturisește într-un interviu acordat ziarului The Atlantic.

Teoria lui John Robinson pornește de la premisa că oamenii nu au o problemă atât de mare cu timpul, ci cu percepţia asupra modului în care și-l petrec. „Este foarte popular sentimentul că oamenii nu-și pot controla viaţa”, afirmă el, grăbindu-se să adauge că jurnalele completate judicios arată că lipsesc dovezile care să susţină această perspectivă. Ba chiar ar putea indica existenţa camuflată a 30-40 de ore de timp liber săptămânal, după ce din rapoartele de timp se exclud toate activităţile casnice, legate de îngrijirea copiilor sau de locul de muncă.

Numai că Schulte nu va fi de acord că orele pe care Robinson le etichetează ca fiind timp liber aparţin realmente acestei categorii: de exemplu, cele două ore petrecute în mașina care așteaptă să fie remorcată sau discuţia telefonică purtată cu un prieten în timp ce ridică bicicleta copilului de la reparat. Mai degrabă, ea împărtășește concluzia lui Rachel Connelly, economist la Colegiul Bowdoin, aceea că mamele care lucrează nu beneficiază de timp liber aproape deloc.

Timpul liber nu se mărturisește
Realizând că nu doar mamele, ci și taţii, și chiar oamenii singuri pot trăi acest sentiment de copleșire în faţa sarcinilor zilnice, Schulte a pornit să exploreze motivele acestei realităţi îngrijorătoare – o viaţă care ne lipsește, în timp ce se presupune că o trăim. Astfel a luat naștere cartea ei, în care încearcă să deslușească atât cauzele, cât și soluţiile suprasolicitării, luând în calcul cele trei dimensiuni – prezente în chiar titlul cărţii – ale vieţii: munca, relaţiile și timpul liber.

Nu e vorba doar de politica fiscală și de legislaţia muncii, susţine Schulte, deși ele joacă un rol semnificativ într-o ecuaţie în care unele variabile – cum ar fi structura familiei sau cea a forţei de muncă – s-au schimbat sensibil. Ea amintește că există ţări ale căror reglementări legale vin în ajutorul angajaţilor, ajutându-i să gestioneze mai bine conflictul dintre muncă și celelalte compartimente ale vieţii lor. De pildă, politicile de concediu parental din Danemarca sau limitarea orelor de muncă în Germania nu doar pentru a preveni sindromul burned out, ci și pentru a limita șomajul.

Dar sentimentul de a fi copleșit de sarcini poate izvorî și din efortul de a ne plia pe modelul „angajatului ideal”, dispus să presteze ore suplimentare și să călătorească în interes de serviciu, fără a pretinde zile libere pentru rezolvarea unor probleme personale, cum ar fi îngrijirea unui copil sau a unui părinte bolnav.

A plasa toată vina pe angajator însă n-ar însemna decât să privim problema dintr-un singur unghi. Fiind supuși presiunii exercitate de modelul de succes creionat de cultura căreia îi aparţinem, considerăm statutul de persoană ocupată ca un indicator al succesului. Dorim să avem imaginea unei persoane ocupate, capabile să exceleze și acasă, și la serviciu, acţionând în consecinţă. Ne temem chiar să lăsăm impresia de om cu mult timp liber, pentru a nu fi sancţionaţi de judecata celor din jur. O agendă plină devine alibiul perfect în cazul în care asupra cuiva ar putea plana suspiciunea ineficienţei.

Schulte mărturisește într-un alt interviu, acordat publicaţiei LearnVest, că a fost reticentă în a vorbi, în anumite ocazii, despre subiectul cărţii sale – timpul liber. Oferind credit mitului că trebuie să ne definim prin productivitatea noastră, considera că e jenant să-și dezvăluie preocuparea pentru un subiect cu o conotaţie aproape peiorativă. În cercetările pentru cartea ei, a descoperit că ambivalenţa atitudinii pe care o are societatea faţă de binomul carieră-familie a fost ilustrată foarte bine de scriitoarea Katrina Alcorn, în cartea ei Maxed Out: American Moms on the Brink: societatea așteaptă ca membrii ei să lucreze ca și cum nu ar avea familii și, în același timp, să se ocupe de familii ca și cum n-ar lucra.

Schulte susţine că valoarea timpului liber e mai degrabă subestimată în zilele noastre. Pe nedrept însă, pentru că atunci când ne eliberăm de rutina supravieţuirii, găsim resurse pentru a crea, pentru a descoperi lucruri noi și pentru a identifica soluţii inedite la probleme vechi. Soluţia ei pentru a ne debarasa de tirania listelor cu sarcini este de a nu amâna recreerea pentru momentul (totdeauna nebulos) în care toate îndatoririle vor fi bifate – ci mai curând de a desemna bucuria, jocul, momentele liniștite ca priorităţi, programându-le până ce se convertesc în rutină. Dacă este necesar, găsirea unui grup care să adere la aceleași valori va concilia nevoia de conformism social cu cea de a ne elibera de presiunea unei vieţi confiscate de cronometru.

Sărbătorind minunile vieţii
Ben Hunnicutt, cercetător în domeniul timpului liber la Universitatea din Iowa, afirma într-unul din interviurile incluse în Overwhelmed: Work, Love, and Play When No One Has the Time că timpul liber nu se apreciază neapărat în funcţie de activităţile desfășurate, ci prin deschiderea către „mirarea și minunea prezentului”.

E ceea ce scriitoarea Sue Bender a experimentat atunci când a învăţat să își reevalueze atitudinea faţă de timp în sânul unei comunităţi Amish. Lumea din care venea îi imprimase obișnuinţa grabei, a suprasolicitării și a competiţiei acerbe și continue pentru un loc mai bun în clasamentul realizărilor. Atunci când își anunţase o prietenă că prima ei carte, Plain and Simple, reușise să intre pe lista bestsellerurilor din New York Times, aceasta fusese interesată să afle pe ce loc se plasa cartea în listă. O ilustrare a credinţei adânc înrădăcinate în omul modern, aceea că maratonul realizărilor nu trebuie să se încheie niciodată. Fără a se converti la religia Amish-ilor, Bender a preluat de la ei ideea că momentele unei zile pot fi savurate, punând surdină tentaţiei de a stoarce mai mult și mai mult din ele. În cartea ei Everyday Sacred: A Woman’s Journey Home va scrie că membrii acestei comunităţi deţin o reţetă inedită de a nu rata întâlnirea cu timpul: „Viaţa lor este o celebrare a obișnuitului.”

Experienţele noi fac timpul elastic
Predispoziţia celor din comunitetea Amish pentru a sărbători momentele vieţii, reanalizând, cu alte lentile decât omul modern, evenimentele și surprizele ei, îi apropie de oamenii altor secole și de relaţia lor mai pașnică, mai așezată cu timpul. Dar și de atitudinea copiilor, care valorizează diferit de adulţi experienţele prin care trec.

Studiile arată că există diferenţe de percepţie a timpului în funcţie de vârstă. Dacă în copilărie și tinereţe timpul pare să se târască în ritm de melc, la bătrâneţe senzaţia este că timpul aleargă. Putem vorbi de elasticitatea timpului, afirmă neurologul David Eagleman, care susţine că timpul se dilată atunci când resursele creierului sunt solicitate și se comprimă atunci când această solicitare nu are loc, urmare a experienţelor noi pe care le trăim. Soluţia pe care o propune Eagleman pentru a „încetini” trecerea timpului este de a ieși din rutină, fiind atenţi la detalii, trăind experienţe noi, făcând lucrurile obișnuite într-o manieră nouă, care să ne solicite atenţia. Ideea este de a împrumuta din atitudinea de explorare a copilăriei, întrucât vârsta adultă şi mai ales bătrâneţea comportă riscul de a evita experienţele noi și de a ne cantona în obișnuinţa faţă de ceea ce ne înconjoară. A te întoarce de la serviciu pe o altă rută decât cea zilnică poate părea doar un mărunţiș, însă David Eagleman ne asigură că e doar una dintre strategiile simple prin care creierul este solicitat, livrându-i-se experienţe noi, în măsura în care trăim aceste experienţe în mod conștient, nu comutându-le pe pilot automat.

Prea ocupaţi pentru stele, curcubee și relaţii
Scriitorul Brennan Manning evoca în cartea lui pierderea mutilantă pe care a suferit-o omul modern, secularizat – pierderea uimirii. Maturizarea, constată Manning, ne văduvește de fascinaţia pe care o exercită lumea în care trăim, oferindu-ne în schimb blazare și imunitate la ceea ce el numește gloria creaţiei. Comoditatea și opţiunea noastră pentru o viaţă practică ne-au determinat să ne schimbăm optica: ne vedem tot mai mari, într-o lume tot mai mică.

„Abia dacă observăm norul care acoperă luna sau stropii de rouă care stau să cadă de pe petalele de trandafir. Gheaţa de pe iaz vine și trece. Murele se coc și se usucă. Evităm frigul sau căldura. Greblăm fiecare frunză, îndată de atinge pământul. (…) Pierdem experienţa fascinaţiei, a slavei, a mirării.”

Nu e dificil ca, ajunși în punctul în care pierdem bucuria jocului (pe care Schulte o considera esenţială pentru calitatea vieţii) și bucuria lucrurilor simple ale vieţii, să ne distanţăm și de persoanele mai mult sau mai puţin apropiate, sub ticăitul ceasului care ne pretinde eficienţă, productivitate și punctualitate. Ratăm astfel împlinirea care vine din acele lucruri „mărunte” ale vieţii – fără să ne întrebăm dacă nu cumva am pierdut reperele, iar precaritatea bucuriei și a uimirii nu înseamnă că am încetat să investim în latura vieţii care poate oferi profitul autentic.

Bronnie Ware, o asistentă care a petrecut câţiva ani îngrijind pacienţi în stadiul terminal al bolii, a constatat că unul dintre cele cinci regrete comune tuturor era acela de a nu fi investit mai mult timp în relaţiile importante. Impactul acestor mărturisiri ale unor oameni care deveniseră conștienţi că nu își cheltuiseră timpul într-un mod cu care să fie împăcaţi acum, la linia de finish, a fost suficient de mare ca să o determine pe Bonnie să scrie o carte, Cinci regrete ale muribunzilor.

Dăruind, vei dobândi
Chiar dacă acest lucru pare să sfideze matematica, a împărţi timpul cu cineva în nevoie oferă dăruitorului mai multe beneficii, unul dintre ele fiind chiar cel despre care vorbea Eagleman – încetinirea timpului. Psihologul Kelly McGonigal amintește în cartea ei Partea pozitivă a stresului. De ce stresul îţi face bine și cum să-l folosești în favoarea ta despre experimentul făcut de cercetătorii de la Facultatea Wharton, Universitatea din Pennsylvania, în cadrul căruia participanţii au primit, pe neașteptate, un timp liber, pe care unii au primit permisiunea de a-l folosi cum doresc, în timp ce altora li s-a indicat să ajute pe cineva.

La final, participanţii evaluau bugetul de timp liber pe care îl aveau la momentul acela, dar și cât de insuficient le era timpul, în general. Rezultatul a fost surprinzător: persoanele care oferiseră din timpul lor altora au perceput că au mai mult timp liber decât persoanele care își cheltuiseră timpul în modul ales de ele – ca și cum primii dobândiseră abilitatea de a suporta mai bine presiunea timpului. Concluzia trasă de cercetătorii de la Wharton poate dobândi virtuţile unei reţete pentru cei care simt că nu pot face faţă tăvălugului timpului: „Când indivizii se simt constrânși de timp, ar trebui să devină mai generoși cu timpul lor – în ciuda înclinaţiei lor de a nu fi așa.”

În tensiunea dintre ofertă și cerere, omul modern e provocat să împartă timpul cu chibzuinţă între muncă, relaţii și joc, conștient că uneori obiectivele mari ale vieţii ascund în carcasa lor o micime descurajantă și că în lucrurile mici se pot ghemui, așteptând să fie descoperite, înţelesuri și rosturi vii. Într-un articol scris după ce fusese diagnosticată cu o boală genetică netratabilă, Dacă mi s-ar da să trăiesc încă o dată viaţa, jurnalista și scriitoarea Erma Bombeck inventariază toate retușurile pe care ar dori să le facă unei vieţi care se pregătea să apună, iar numitorul comun al listei e dat de activităţile simple, atât de ușor de evacuat dintr-un cotidian aglomerat – mai multe cine cu prietenii, mai multă joacă cu copiii, declaraţii de iubire mai frecvente. Iar cheia de boltă a acestei irealizabile întoarceri în timp ar fi dată de valoarea acordată momentelor „m-aș bucura de fiecare clipă, dându-i atenţie (…), trăind-o, păstrând-o pentru totdeauna”.

Regretele ei, deloc singulare, ci doar mai sonore într-o lume oricum prea aglomerată să le ia în seamă, sunt pline de înţelesuri pentru cel care știe că, dincolo de vârtejul activităţilor efemere, pândește o vreme în care, la fel ca pentru personajul sorescian, începe să se facă târziu în noi. Și nu ar trebui trăit ca să uităm că există un final de maraton, ci pentru ca să fi clădit, până atunci, lucruri care nu ne mai pot fi luate. Altfel, nu ne rămâne decât să constatăm sec, la fel ca Firs, bătrânul slujitor uitat în conacul încuiat, care nu supravieţuiește pierderii livezii cu vișini: „Viaţa mea a trecut de parcă nici n-am trăit-o.”

_{Articolul este o republicare de pe site-ul Semnele Timpului.}

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite