Istoria se schimbă pe neașteptate. Pe data de 30 iunie 1559, în aglomerata Place de Vosges din Paris era sărbătoare. Se încheiase un război cu dușmanii tradiționali, habsburgii, și era celebrată căsătoria fiicei regelui cu regele Spaniei. Însăși regele Franței, Henri al II-lea, se afla călare pe cal participând la jocurile cavalerești. Pe neașteptate, tonul fericit al zilei a fost călcat în picioare.

Într-o șarjă din cadrul turnirului, încrucișând lancea de lemn cu un anume Gabriel de Montgomery, s-a întâmplat un accident. Lancea s-a frânt, intrând prin cască, în ochi. Rana a fost imposibil de tratat producându-i în cele din urmă moartea. Toată lumea a fost luată prin surprindere de acel accident. Aproape toată lumea.

„Leul cel tânăr îl va doborî pe cel bătrân. Pe câmpul de bătălie, într-un atac; El îi va străpunge ochii prin colivia aurită, două răni vor deveni una, și el va muri o moarte crudă.” Nu este un raport istoric scris după eveniment, ci sunt cuvintele unuia din cei mai faimoși oameni din Franța acelui timp, Michel de Nostradamus.

Oamenii sunt obsedați de viitor. Aceasta este una din trăsăturile care a supraviețuit indiferent de câte milenii au trecut, de poziția socială a acestora sau de nivelul de educație. Cel mai simplu țăran și intelectualii de marcă au căutat întotdeauna să știe ce le rezervă ziua de mâine. O întreagă industrie a clarviziunii a fost mereu susținută de naivitatea și spaima naturii umane. Pe de-o parte hrănită de tupeul unor șarlatani, dar și de oameni care au deschis ușa unor forțe oculte, civilizația umană este marcată de descâlcirea firului zilelor netrăite încă.

Surprinzător sau nu, chiar și Biblia are o pretenție în acest domeniu. Nu doar autorii care au așezat pe hârtie gândurile care o formează, ci Duhul care i-a inspirat pe aceștia proclamă că cine vrea să cunoască cu adevărat viitorul trebuie să o citească. De fapt, într-o faimoasă mustrare cei credincioși lui Dumnezeu sunt atenționați despre locul de unde caută răspunsuri: Dacă vi se zice însă: „Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc!”, răspundeţi: „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? (Is. 8.19)

Astăzi, pretenția biblică de a cunoaște viitorul este un bun argument pentru credibilitatea sa dincolo de un valoros document istoric, dar și un motiv de ridiculizare. Pentru cei care își construiesc identitatea într-un univers materialist, cu legi fixe, Isaia și Ezechiel sunt puși pe aceeași treaptă cu Nostradamus și baba Vanga, adică oameni plini de creativitate care nu puteau sub nicio formă să afle cu adevărat ce se întâmplă nici peste zece sau o sută de ani.

Înainte de a intra mai adânc și a vedea câteva exemple particulare despre profeție, aș vrea să stabilim niște parametri. Să înțelegem ce este și ce nu este profeția biblică, pentru că de multe ori o privim în urmă a peste două mii de ani de istorie, analiză și interpretare creștină care poate foarte ușor să îi deturneze înțelesurile obișnuite.

Într-un context mai larg, profeția biblică se încadrează într-un fenomen mult mai larg. Anticii trăiau într-un univers spiritual dominat de zei, duhuri și alte ființe despre care credeau că le influențează destinele. De aceea, căutau să comunice cu acestea și să profite de calitățile lor. De la triburi barbare din Europa Apuseană, la marile imperii orientale și în satele izolate ale Africii, găsim peste tot astfel de încercări. Existau șamani, profeți, oameni aleși care citeau în stele, în mersul vremii, în vise și vedenii, în măruntaie de animale, orice pentru a cunoaște viitorul.

În mare parte era un exercițiu oral dar pe măsură ce scrisul devine mai răspândit, se așază și pe pergament sau papirus efectele acestor încercări de a descoperi ceea ce încă nu era scris. Chiar și contexul evreiesc antic, avem alte scrieri care nu au intrat în canonul biblic dar care tratează tema profeției. Nu datorită vreunei conspirații sau a unor adevăruri greu de acceptat, ci pentru că au fost recunoscute ca fiind pur și simplu operele unor oameni și atâta tot.

Când ne gândim la profeția biblică avem două linii mari și clare. Pentru aceasta ar trebui să înțelegem ce înseamnă cuvântul profet. Acesta nu doar că vede viitorul, ci este mesagerul și distribuitorul unui cuvânt din partea lui Dumnezeu. Este o distincție importantă care explică o bună parte din ceea ce găsim în Biblie.

Împărțirea cărților Vechiului Testament creează trei mari categorii surprinse în denumirea Tanakh (TNK). Torah, Legea, prima parte a corpusului scris, cele cinci cărți scrise de Moise. Neviim sau Scrieri, care cuprind cărți precum Psalmi, Proverbe, Iov sau Estera. Și nu în ultimul rând Ketuviim, profeții. Aici sunt încadrate cărțile istorice (de la Iosua la Împărați) și cele care poartă în titlu numele unui profet.

Cu toate că există cărți specifice care au acest subiect, apar alte profeții în alte locuri. Ne aducem aminte că aproape de începutul Genezei, Dumnezeu hotărăște pedeapsa pentru păcatul lui Adam și Eva, strecurând o profeție în acea sentință (Gen 3.15). Interpreții creștini văd profeții mesianice de exemplu în cartea Psalmilor, împlinite în viața și moartea lui Isus (Ps 22.18).

Care este însă mesajul acestor profeții? Spuneam despre două linii mari. Majoritatea acestor oracole inspirate de Dumnezeu sunt un semnal de alarmă pentru cei care le ascultă. Astfel, chiar dacă sunt profeții ele au o țintă mult mai apropiată ca timp. Regăsim un tipar în mesajele celor numiți profeții mici. Poporul trăiește în păcat, iar Dumnezeu vrea să-i trezească pentru ca aceștia să revină la o trăire mai sfântă, îndepărtând pericolul unei pedepse. De obicei, oracolul profetic se încheie cu promisiunea că după distrugere, va urma o rezidire condusă de mâna lui Dumnezeu.

Este interesant că multe din aceste profeții se ocupă de redresarea spirituală a popoarelor străine. Firește, exemplul cel mai cunoscut este al profetului Iona care trebuia să meargă în capitala asiriană Ninive pentru a încuraja o pocăință națională. Dumnezeu era interesat de toți copiii Săi și în mod neașteptat profeția legată de distrugerea cetății este anulată, sau cel puțin amânată. Cu toate acestea, intră în aceeași categorie a descoperirii viitorului.

Cu totul altfel stă problema în ceea ce privește un alt tip de profeție. Pe lângă cei 12 profeți mici și 3 profeți mari (Isaia, Ieremia și Ezechiel) mai există două cărți care expun un alt tip de profeție. Cartea lui Daniel și cea a lui Ioan din Noul Testament nu sunt preocupate doar de perioada istorică în care au fost scrise, ci de istoria viitoare. Tocmai din acest motive acestea sunt cele mai adesea puse sub semnul întrebării și discreditate, pentru că este imposibil ca cineva să poată prezice evenimente de peste mii de ani.

E drept, aproape toți ceilalți profeți au referiri la Ziua Domnului, la sfârșitul istoriei și la restaurarea unui pământ edenic, unii făcând descrieri detaliate. Însă, aceasta se întâmpla întotdeauna într-un viitor greu de definit. Evreii înțelegeau că la un moment dat Dumnezeu va interveni în istorie și va corecta ceea ce era greșit, aducând o nouă epocă de aur în care tot răul va dispărea.

Acest tandem profetic Daniel-Ioan par să umple acest gol lăsat intenționat. Pentru profeții ce au trăit cu vreo șapte sute de ani înainte de nașterea lui Iisus era irelevant acel viitor. Însă pe măsură ce istoria înainta era nevoie de o cunoaștere mai clară. Amos spune în cartea sa: Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii. (Amos 3.7). Asta înseamnă că prin profeți avem acces la o cunoaștere transmisă de însuși Dumnezeu.

În ceea ce-i privește pe cei doi profeți, oracolele lor sunt complet diferite de cele anterioare. Dincolo de prăpastia temporală există o continuitate a temelor și ideilor între cele două cărți, credincioșii înțelegând că în spatele oamenilor se află același Duh care îi inspiră pe ambii să noteze viziunile lor.

Atât Daniel cât și Ioan sunt smeriți și confuzi, aruncați în niște scene pe care cu greu le înțeleg. Amândoi își mărturisesc slăbiciunea și incapacitatea de a cuprinde acele tablouri. De multe ori în text este nevoie de mesageri cerești care să dezlege mesajul, uneori explicând asemenea unor elevi sensul a ceea ce vedeau.

În ambele cărți găsim profeții lungi, simboluri bizare și înfricoșătoare, referințe la puteri politice și religioase, revelări ale puterii lui Dumnezeu. Chiar dacă și alți profeți ca Ezechiel, sunt martori la viziuni tulburătoare, cei doi par să depășească limita obișnuită. Tocmai de aceea unele tradiții creștine tratează cu o anumită reținere conțintul acestor cărți, în timp ce altele abuzează de oracole și le interpretează în fel și chip.

Care este rostul acestor profeții? În primul rând, ar trebui să le privim într-un context mai larg. Toată Biblia, fie că este psalm, proverb sau profeție, vorbește despre Dumnezeu și încercarea Sa de a readuce umanitatea în Împărăția Sa. Motivul este cauzat de răzvrătirea lui Adam și Eva, îndemnați de primul rebel, Lucifer. Totul ține de un război cosmic. Iar Biblia este scrisă pentru a descrie această paranteză.

Fiecare autor completează și îmbogățește imaginea acestui drum de la Eden la Noul Ierusalim. Iar profeții trebuie încadrați în această bogată țesătură literară. Ei preiau anumite teme, imagini și referințe pentru ca cititorii să înțeleagă că aici nu este vorba pur și simplu despre descoperirea viitorului dintr-un motiv egoist. Dumnezeu descoperă viitorul pentru ca omul să înțeleagă că El este la cârmă și El conduce evenimentele înspre finalul triumfător. Nu ne sunt revelate detalii care nu țin de acest mare tablou și de marele scop al mântuirii. Mântuirea și profeția sunt strâns legate și nu au sens în mod separat.

De fapt, profeția biblică vorbește despre harul și dragostea lui Dumnezeu care cheamă oamenii la pocăință. Și în mod specific, oracolele Vechiului Testament indică înspre cel mai important moment din istorie, apariția și lucrarea lui Mesia, pe care creștinii îl văd în persoana lui Isus Christos, mort pe cruce și înviat. Multe profeții sunt strict mesianice având în centru aspecte din prezența Sa pe pământ. Nu este un spectacol de magie ca să impresioneze mintea umană temătoare. Este o încurajare că Dumnezeu încă plutește deasupra pământului gata să-l scoată din haosul în care s-a scufundat de bună voie. În mare, acesta este scopul profeției biblice, ca o săgeată ce indica încă de la profeția din Geneza la apariția celui care va zdrobi capul șarpelui. Vechiul Testament este plin de crâmpeie și frânturi din chipul Celui ce va veni. Iar Daniel și Ioan duc mai departe aceste indicii completând tabloul istoriei viitoare, ca o punte până la viziunea așteptată a unui Pământ nou și veșnic binecuvântat atât de frumos evocată în paginile unor profeți ca Isaia sau Ieremia. Cunoscându-o, căpătăm speranță că dincolo de cele mai sumbre realități apropiate va veni ziua în care cele vechi se vor duce și toate se vor face iarăși noi. (2 Cor 5.17)

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite