În majoritatea sondajelor de opinie, la întrebarea ce-și dorește un om cel mai mult de la viață, fericirea se găsește pe primul loc. De obicei împreună cu sănătatea și poate cu succesul, prosperitatea. Nimic neobișnuit până aici, cine nu și-ar dori un trai liniștit, fără bătăi de cap, la un nivel peste medie?

Aceasta devine pentru mulți un scop în viață. De mici, copiii sunt antrenați și forțați să intre într-o competiție cu ei înșiși și cu semenii lor pentru a ajunge în frunte. Și rămân cu aceeași mentalitate care îi împinge într-un stil de viață limitat la a-și depăși performanțele și a obține profit din fiecare clipă trăită.

Un astfel de travaliu nu este neapărat rău. Doar prin acest efort susținut s-au putut face progrese în diferite domenii, plecând de la un individ care a crezut că poate face mai mult, iar acest efort s-a materializat într-o îmbunătățire a domeniului în care lucra, și a făcut ca inovația să facă viața mai bună pentru milioane de oameni.

Însă, această goană după fericire/succes/ mai mult ne transformă. Ne face să ne îmbrăcăm complet cu haina proiectului nostru de viață. Devenim ceea ce muncim, și tăiem din timpul dedicat relațiilor cu ceilalți sau al verificării stării noastre interioare. Ne consacrăm muncii noastre și rămânem doar medic, avocat, profesor, astronaut, muzician, programator și altele.

Până la un punct este normal, atunci când meseria noastră se împletește cu pasiunea care se găsește în inima noastră. Dar, de multe ori ceea ce facem absoarbe oxigenul altor activități și suntem prea prinși în alte lucruri. Acela devine normalul existenței. Dacă viața noastră ar fi un film, ne-am aștepta ca pe la 30 de ani să se tragă cortina, să apară pe un ecran Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, urmând apoi ani de rutină și o pensie lejeră.

Dar de cele mai multe ori nu este așa. Poate niciodată nu atingem stabilitatea în viață. Rămânem mereu la urmă, sau undeva pe linia de plutire. Sau visul nostru a devenit cu adevărat realitate, dar a durat prea puțin. O moarte, o boală, o inimă înșelată, o criză economică, un război, un cataclism. Totul se prăbușește în jurul nostru.

E crunt să-ți vezi visul sfărâmat înaintea ochilor, dar e o realitate pe care nu o putem ocoli. Viața noastră nu este atât de stabilă pe cât ne-am dori să fie. Și castelul nostru din povești se poate dărâma cât ai clipi. Munca de-o viață, o investiție enormă, atât financiară, dar și emoțională, devine praf suflat de vânt. Ce mai rămâne după asta?

Astfel de întrebări le preferăm îngropate undeva în adâncul minții noastre, fiind mult mai preocupați de rutină și de problemele zilei. Dar odată ne vom confrunta cu o astfel de problemă, și nu vom mai putea să o evităm.

Biblia e sinceră în descrierea vieții celui credincios. Nu e totul roz, așa cum ne-ar plăcea să fie, chiar și pentru cei care îi slujesc fidel lui Dumnezeu. Iosif e vândut de frații săi, David trăiește cu anii prin peșteri înainte să ajungă rege, Daniel își vede țara în ruine, iar ucenicii lui Iisus nu-și încheie viața în comfort.

Problema durerii este una complexă și își merită discuția ei. Important de reținut este că Biblia nu ne duce cu zăhărelul spunându-ne că imediat ce te botezi, ajungi să trăiești o experiență aproape de Grădina Eden.  Ea ne avertizează că putem și noi trăi o experiență ca David sau ca Daniel, însă ne oferă ceva în plus.

Fără a respinge dorința de a îmbogăți talantul primit din partea lui Dumnezeu, ni se oferă alte priorități. Putem să ajungem cu adevărat apreciați pentru munca noastră, pentru ceea ce construim cu mâinile noastre. Dar dacă pierdem aceste lucruri, dacă ne sunt furate, răspunsul nu este disperarea, mânie și depresia. Chiar dacă pe moment resimțim aceste emoții, important e să mergem mai departe.

Mai important decât ceea ce zidim în numele nostru pe pământ, este ceea ce se găsește în inima noastră. Ce căutăm să realizăm cu viața noastră, dincolo de orarul de muncă. Iisus spune să căutăm mai întâi Împărăția Sa și celelalte se vor desluși zi după zi (Mat 6. 33). Dacă dedicăm timp pentru a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu, a înțelege felul în care vede El lumea și ne vede pe noi, atunci vom rezista mai bine în fața pierderilor.

Chiar și în fața priveliștii dezolante a ruinelor, a unei vieți muncite și pierdute, mai există o fărâmă de speranță. Atâta vreme cât există credință și putere, putem să o luăm de la capăt, chiar dacă aceasta va fi o altă experiență împreună cu Dumnezeu care poate ne va duce în altă direcție. Ieremia, în vreme ce Iuda era pe punctul de a fi cucerită de Babilon își cumpără un ogor. Motivația lui era speranța. Iarăși se vor cumpăra case și ogoare în țara asta (Ier 32.15). Era o viziune profetică ce depășea eșecul ce se profila la orizont.

Dumnezeu ne privește dincolo de realizările noastre, de care este mândru, dar care nu ne definesc. Noi suntem creațiile Sale, imperfecți, dar capabili de mult bine prin Duhul Sfânt. Chiar și când totul e pierdut, când ne găsim pe un munte de gunoi, asemenea lui Iov, acela nu e capătul drumului. Prin puterea harului divin, poate fi doar începutul unei călătorii. Atâta vreme cât avem credința de a ne ridica și a merge mai departe.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite