„Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu/Nu produce în mine sfâşietoare atingeri”, spune un poem cunoscut, reliefând dificultatea de a rezona cu durerea celui de lângă noi. Chiar dacă suferinţa este o experienţă universală, răspundem diferit asalturilor ei, așa că nu e de mirare că, adesea, cuvinte menite să consoleze adaugă și mai multă suferinţă peste o povară oricum greu de purtat.

Sfaturile, întrebările sau observaţiile făcute în miezul suferinţei seamănului nostru glisează uneori între un deficit major de empatie și o lipsă usturătoare de decenţă. O văduvă povestește cum, după moartea soţului ei, analizând perspectivele financiare deloc roz ale familiei, unii au decretat că numai cerșitul i-ar mai putea ajuta să supravieţuiască pe cei din familia decedatului, iar alţii i-au sfătuit pe cei 10 copii orfani să își ia gândl de la școală și să-și găsească de lucru cât mai devreme.

Un cuplu care și-a pierdut fiul de 21 de ani s-a confruntat, la rândul său, cu mângâieri abrazive: „Dumnezeu v-a ales pentru că sunteţi tari”, le-a spus cineva, în timp ce alţii s-au mirat că încă își mai plâng copilul și după cele 6 luni cât ar fi trebuit să dureze, în opinia lor, perioada de doliu. Și mai greu de digerat au fost cuvintele celor care erau atât de siguri că această pierdere nu putea fi decât rezultatul pedepsei divine, încât nu au pregetat să-și expună convingerile în faţa părinţilor.

Astfel de întâmplări, nu atât de rare pe cât ne-ar plăcea să credem, ne risipesc iluzia că oamenii înţeleg ori sunt sensibili la suferinţa altora doar pentru că nici ei nu se pot sustrage caznelor sale. Poate că cei mai mulţi dintre noi nu obișnuim să intervenim intruziv, cu sfaturi sau remarci lipsite de delicateţe, și nici nu avem o viziune atât de distorsionată asupra necazurilor altora ca aceea din exemplele amintite, dar pericolul de a fi niște „mângâietori jalnici” (Iov 16:2, NTRL) persistă și atunci când avem cele mai bune intenţii, dar nu și destulă pricepere în interacţiunea cu cei care suferă.

Cuvinte care nu ajută în suferinţă

După ce a avut ideea de a-și ruga cititorii să împărtășească reacţiile și discuţiile care i-au ajutat în timpul doliului, dar și pe cele inutile sau care i-au rănit, jurnalistul David Pogue a primit o avalanșă de răspunsuri, din care ar putea învăţa toţi aceia care nu știu cum să pășească pe gheaţa subţire a suferinţei altora.

Prima regulă în interacţiunea cu cineva îndoliat, observă Pogue, este să nu te plasezi în centrul atenţiei, vorbind despre cum te afectează durerea celuilalt (sau alte suferinţe mai vechi). Afirmaţiile și povestirile care se concentrează asupra propriei persoane nu doar că nu pot mângâia pe cel care suferă, dar îl și obligă să-și cheltuiască energia pentru a-l consola pe acela care nu este, în acel moment, în epicentrul suferinţei.

Cititorii au istorisit despre cât de puţin s-au simţit înţeleși de cei care au insistat să își spună povestea propriei pierderi, să se lamenteze că nu ar fi în stare să facă faţă situaţiei prin care trecea cel îndoliat sau să găsească explicaţii pentru ce s-a întâmplat (unii au întrebat dacă nu cumva persoana decedată avea un viciu sau altul ori nu își controla prea bine greutatea).

O altă regulă importantă este să nu insiști să prezinţi partea bună a lucrurilor. Chiar dacă este adevărat că suferinţa celui decedat s-a sfârșit, că un cuplu care și-a înmormântat copilul mai are (ori poate avea) și alţi copii sau că o văduvă este destul de tânără pentru a se putea recăsători, a menţiona aceste lucruri înseamnă a ignora durerea prin care trece o persoană și a o presa să ardă etapele firești ale pierderii, ca să ajungă în locul unde crezi că ar trebui să fie, potrivit calendarului tău.

„Totuși, bine că nu…” este una dintre expresiile pe care nu ar trebui să le folosim niciodată atunci când consolăm pe cineva care suferă o pierdere, fie că e vorba de doliu, divorţ, un diagnostic grav sau orice alt necaz, afirmă și terapeutul Sarah Epstein. Suntem obișnuiţi să găsim un sens în tot ce ni se întâmplă, ca să putem integra părţile întunecate în povestea vieţii noastre, spune Epstein, observând că facem, neinvitaţi, același exerciţiu și pentru cei din preajma noastră. Din cel puţin două motive, ar trebui să încetăm acest joc al înșiruirii motivelor de recunoștinţă pe care trebuie să le observe și suferindul. În primul rând, fiecare persoană își trăiește suferinţa în ritmul ei și este cu totul nepotrivit să presăm persoana care suferă să se simtă mai bine înainte ca ea să fi reușit să treacă prin tot tăvălugul de emoţii negative pe care le aduce pierderea. În al doilea rând, mai devreme sau mai târziu, fiecare individ găsește un sens în pierdere și își ajustează astfel naraţiunea, incluzând în ea (sau nu) și aspecte pozitive ale pierderii.

Atunci când noi, cei aflaţi la periferia pierderii, începem să reliefăm partea bună a lucrurilor, acest efort ne poate ajuta să ne simţim mai bine. Problema este că perspectiva noastră nu rezonează neapărat cu persoana în suferinţă; în cel mai rău caz, încurajarea noastră poate părea un act de cruzime, care face durerea să pulseze mai viu, pentru că e neînţeleasă, bagatelizată.

Multe dintre lucrurile pe care i le spunem celui care suferă sunt platitudini sau afirmaţii preluate de la alţii, despre care credem că ar trebui să funcţioneze doar pentru că ne-am obișnuit să le vedem rostogolindu-se în discursurile de consolare, punctează terapeuta Whitney Goodman.

În lista celor mai nefolositoare cuvinte pe care le spunem cuiva în suferinţă, Goodman amintește îndemnul de a trece peste evenimentul dureros (acesta este exact lucrul pe care omul și-ar dori să îl facă, dacă ar avea o baghetă magică), încercarea de a diminua necazul, comparându-l cu ceea ce li s-a întâmplat altora, sfaturile necerute (dublate de siguranţa că ceea ce recomandăm va fi un antidot perfect pentru durere), discursul despre ce anume am fi făcut noi în situaţia respectivă sau, de departe cea mai neinspirată abordare, încercarea de a învinovăţi pe cel care suferă pentru starea în care se află.

Întrebări care (nu) ajută în suferinţă

Fiecare își poartă durerea într-un mod unic, de aceea avem nevoie să învăţăm continuu cum să ne sprijinim unul pe altul, notează scriitoarea și actriţa Cariad Lloyd, într-un articol care atinge cu sensibilitate multe din punctele nevralgice ale suferinţei, de orice parte a ei ne-am afla. „Durerea îţi smulge pielea și îţi expune mușchii și ţesuturile. (…) Cuvintele se înfig în tendoane și se lovesc de oase” – o imagine plastică prin care autoarea surprinde ușurinţa cu care putem răni, deși suntem bine intenţionaţi, o persoană copleșită de pierderea ei.

Să recurgem la tăcere pentru că nu știm ce să spunem nu reprezintă, nici pe departe, o soluţie, dar atunci când vorbim, ar trebui să ne măsurăm întrebările cu cea mai mare precauţie, susţine Lloyd. Dorinţa de a afla mai multe detalii nu ar trebui să fie factorul care să ne ghideze în conversaţie; pentru interlocutor poate fi dureros să povestească evenimentele recente, așa că trebuie să verificăm dacă întrebările pe care le avem în minte îl ajută sau servesc doar curiozitatea noastră. Unele întrebări nu sunt doar irelevante, ci au menirea de a minimaliza durerea – de exemplu, când cineva întreabă la câte săptămâni s-a pierdut o sarcină, intenţia (ne)rostită fiind aceea de a stabili mărimea durerii în funcţie de o cifră.

Chiar și o întrebare de altfel inofensivă: „Ce mai faci?” poate deveni de temut pentru cineva care trece printr-un carusel derutant de stări, așa că Lloyd sugerează interogaţia mai blândă: „Ce mai faci astăzi?”, la care răspunsul este mai ușor de articulat.

Atunci când întrebăm o persoană îndoliată ce mai face, intenţia noastră este de a-i arăta că nu am uitat de ea, că suntem dispuși să o ascultăm vorbind despre dificultăţile cu care se confruntă. Totuși, această întrebare simplă le repugnă multora, susţine autoarea creștină Nancy Guthrie, care a pierdut doi copii. Guthrie povestește că soţul ei nu reușește să facă faţă acestei întrebări – nu ar fi cinstit să susţină că este bine, dar pare nepotrivit să admită că este mânios, că trece prin momente teribile sau că i se pare că toate ieșirile către starea de normalitate de altădată au fost blocate. De fapt, niciunul dintre cei care luptă să-și găsească suflul în centrifuga pierderii nu are nevoie să fie așezat sub presiunea de a oferi răspunsul pe care îl așteaptă, cel mai adesea, cei care întreabă: acela că lucrurile încep să se așeze, iar suferinţa să se îmblânzească.

Guthrie sugerează câteva întrebări de folosit în locul constrângătorului „Ce mai faci?”: Cum reușești să faci faţă zilelor astea? Ce perioade sunt deosebit de dificile pentru tine? Ce aș putea face să te ajut să treci peste aniversare (sau orice altă zi greu de suportat, în lipsa celui drag)? Toate aceste întrebări – și multe altele – gravitează, de fapt, în jurul aceleiași dorinţe de a afla cum se simte o persoană, dar diferenţa este că exprimă apropierea de durerea interlocutorului, în loc să solicite o dare de seamă despre modul în care se descurcă în noile circumstanţe, conchide Guthrie.

Oferind dragoste, nu clișee

Deseori este mai ușor să defilăm cu lozinci și clișee care oferă promisiuni goale decât să fim dispuși să pășim în disconfortul suferinţei celuilalt, să-l ascultăm și să oferim ajutorul practic de care are nevoie.

Atunci când vorbim în locul lui Dumnezeu, stabilind motivele pentru care îngăduie durerea, iniţiem un demers falimentar pe plan emoţional și teologic, notează autoarea creștină Diana Gruver. La fel de nepotrivit este să sugerăm că un nivel mai înalt de spiritualitate ar atenua suferinţa – tot ce avem este promisiunea prezenţei Lui în mijlocul durerii, și nu o „evanghelie a prosperităţii emoţionale”.

Dorinţa de a ajuta se reflectă uneori în încercări pripite de a trata simplist probleme complexe și în oferirea insistentă a ajutorului necerut (recomandarea fermă a unei cărţi, a unei diete, a unui tratament sau a unui grup de ajutor sau eveniment la care persoana nu dorește să ia parte). Promisiunile lui Dumnezeu sunt adevărate, dar atunci când le împărtășim cu cel care suferă este nevoie să fim realiști cu privire la provocările prezentului, să nu oferim asigurări fără acoperire (nu putem ști că o boală va fi vindecată, că noul job va fi mai bun decât precedentul sau copilul mult așteptat se va naște în cele din urmă, dar putem fi siguri că Dumnezeu pregătește un viitor fără lacrimi pentru cei ce-L iubesc).

Pentru a ajuta o persoană să navigheze prin suferinţă, este nevoie să folosești tot ce știi despre ea, de la circumstanţele în care se află la personalitatea ei, așa încât sprijinul oferit să fie cât mai apropiat de nevoile sale, remarcă scriitoarea Ann Douglas. Tăcerea plină de compasiune poate alina la fel de mult ca vorbele potrivite, spune Douglas, după ce inventariază în jur de 100 de răspunsuri primite de la persoane care au suferit diferite pierderi.

„Nu ceea ce au spus oamenii, ci ceea ce au făcut ei a însemnat cel mai mult pentru mine: au suportat o tăcere stânjenitoare în timp ce încercam să-mi accept pierderea; mi-au dat timp să îmi găsesc cuvintele și să vorbesc; nu m-au judecat în timp ce plângeam”, i-a scris cineva.

Douglas subliniază că este esenţial să menţii legătura cu un prieten în suferinţă, chiar dacă (sau mai ales când) nu răspunde diferitelor mesaje și oferte de conectare. Prins în furtuna emoţiilor copleșitoare, ar putea să nu aibă capacitatea de a răspunde, dar cuvintele și acţiunile de sprijin ar trebui să îi transmită în mod constant că nu vom pleca nicăieri, cel puţin nu câtă vreme se zbate în plasa durerii.

Ne purtăm durerea în moduri foarte diferite – unii vorbesc mult, alţii se baricadează în tăcere; unii caută compania celorlalţi, alţii se izolează. Mai derutant încă este faptul că durerea unora se manifestă prin alternarea perioadelor în care simt nevoia de singurătate și a celor în care vor să fie sprijiniţi, iar răbdarea și compasiunea noastră ar putea fi modul în care reușesc să-L vadă pe Dumnezeu atunci când întunericul Îi ascunde prezenţa.

„Anunţă-mă dacă ai nevoie de ceva” – această ofertă plasează asupra persoanei îndurerate sarcina de a cere ajutor și reprezintă, de multe ori, o cale de a te sustrage de la responsabilitatea de a o susţine în moduri concrete, punctează psihologul Ann Weber.

În loc de a-i spune celui cu inima frântă să ne caute atunci când îi va fi mai greu, ne-am putea sufleca mânecile, rezolvând în locul lui sarcini cu care s-ar putea să-i fie greu să jongleze în primele zile ale pierderii (poate chiar și o vreme după aceea): achitarea unei facturi, pregătirea cinei, aducerea copiilor de la școală sau o plimbare cu el în parc.

În mrejele durerii, poate fi dificil pentru o persoană să se adune pentru a cere ajutor sau pentru a contabiliza lucrurile de care are nevoie. Responsabilităţi simple sunt greu de îndeplinit atunci când durerea înfășoară prezentul, dar viaţa trebuie să meargă înainte.

Cuvintele bine alese pot fi mângâietoare, dar rareori putem oferi un mesaj care să schimbe cu totul perspectiva cuiva care a suferit o pierdere iremediabilă. Dincolo de cuvinte, mai vindecător decât ele, poate fi darul prezenţei noastre, pentru că, așa cum observa un cunoscut pastor și autor creștin, „cu cât durerea este mai adâncă, cu atât este mai puţină nevoie de cuvinte”.

_{Articolul este o republicare de pe site-ul Semnele Timpului.}

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite