Este un lucru acceptat de către toți creștinii acela că învățăturile biblice reprezintă un ideal. Studiind și extrăgând de pe paginile Scripturii anumite valori și îndemnuri ne străduim să le aplicăm în viața noastră. Ne străduim ca zilnic să ne depășim defectele și să lăsăm ca influența Duhului Sfânt să curețe impulsurile care nu fac onoare umanității noastre deschise influenței harului.

Dar există situații care împing la limită încercarea noastră de a fi mai buni. Acest efort al nostru ne plasează dincolo de limitele realității, efectuând acest demers și concentrându-ne pe persoana noastră și pe fațetele abstracte ale acestor valori. Cu toate acestea ne ciocnim de întâmplări care ne poartă într-o nouă dimensiune. Atunci ne fierbe sângele, simțim un gol în stomac, și nu vedem decât negru în fața ochilor.

Anumite situații sunt de așa manieră încât răspunsul nostru poate fi doar visceral. Oricât am vrea să ne întoarcem înapoi la o reacție pur intelectuală și așezată, ochii văd și inima se frânge. E un moment în care îți dorești din tot sufletul ca harul să nu funcționeze, vrei să vezi pogorându-se foc din cer cuprinzându-i pe vinovați. Când efectele păcatului în cea mai devastatoare formă apar în fața ta, dictonul ochi pentru ochi capătă sens.

Nu suntem primii care trec prin astfel de situații. Violența, înșelăciunea, invidia, durerea sunt cunoscute de la Adam și Eva, și au fost întipărite pe paginile Scripturii. Domnului i se cere să nu uite trădarea Edomului din ziua când Israelul pierea (Psalmi 137.7), iar poporului i se recomandă să-și aducă aminte de atacul mișelesc al amaleciților (Deut 25.17). Neemia pledează cu Dumnezeu să-și aducă aminte de obstacolele puse de aceia care nu doreau reconstrucția templului (Neemia 6.14).

În fața sfârșitului reacția credinciosului nu este mereu una stoică, neclintită. La moartea rebelului Absalom, David îl plânge cu durere (2 Sam 18.33), Samuel regretă depărtarea lui Saul de Dumnezeu (1 Sam 15.35), Ieremia bocește Ierusalimul distrus (Plângeri 1.16) și exilații plâng după patria lor pierdută (Ps 137.1). Și în cel mai faimos verset care se regăsește în ambele testamente Rahela își plânge copiii și nu vrea să fie mângâiată (Ier 31.15).

În fața tragediei și durerii nu putem rămâne împietriți. Privind la o dezlănțuire a spiritului demonic al omului, nu poți doar să rostești platitudini și apoi să-ți vezi mai departe de mersul vieții. Te cutremuri, te înspăimânți de hăul ce-l poate căsca un om ca tine, când își dă frâu liber impulsurilor sale distructive. Acea construcție ideală spre care tinzi începe să pălească în fața întâlnirii cu răul.

Cum se pot împăca cele două realități? Dacă se așteaptă de la credincios să ierte totul, să iubească pe toți oamenii, să se roage pentru potrivnici, cum mai poate atinge acest standard atunci când inima clocotește și nu vrea nimic altceva decât plata dreaptă pentru crime născute din beția puterii?

Niciun răspuns nu este simplu pentru că lumea în care trăim nu se croiește după cum vrem noi. Ne plac afirmațiile definitive, care ne liniștesc sufletul și pe care să le folosim în astfel de situații. Sunt ca niște formule magice care ne scapă de responsabilitatea unei introspecții reale. De aceea mai degrabă, apelăm ca prietenii lui Iov la ceea ce știm și îl transformăm în slogane repetate fără a face un pas mai departe.

Dumnezeu însă a creat ființe complexe, capabile să se descurce și în hățișul acestei lumi atât de departe de visul original al Său. Noi am creat lumea în care ucidem pentru vânătăi (Gen 4.23), mințim pentru interesul nostru (Gen 12.13) și ne înșelăm frații pentru tinichele (Gen 27.24). Iar apoi trăim cu consecințele faptelor noastre. Și în mijlocul acestui festival al păcatului cumva se găsește loc pentru har și evanghelie.

Cel mai bun lucru pe care-l poate face un credincios este să-și accepte starea. Să nu se ascundă, să nu creadă că greșește dacă vrea să plângă sau chiar să blesteme. În adâncul nostru tânjim după dreptate și când vedem că răul triumfă acest instinct iese la iveală.

Cruzimea de orice fel și de orice scară ne zguduie și cere răsplată. Să ne lăsăm timp să procesăm aceste sentimente, să ni le exprimăm și să le explorăm. Va fi o experiență care ne va ajuta să ne cunoaștem mai bine. Mai mult, să aducem aceste sentimente înaintea lui Dumnezeu și să-i vorbim despre ceea ce credem. El vrea să ne asculte și să ne mângâie.

Dar nu putem rămâne blocați la acest nivel. Pentru că de multe ori setea de dreptate se transformă în ură și justiția în răzbunare. Odată ce acceptăm lumea cum este, să ne lăsăm timp de vindecare. Poate să dureze multă vreme, dar clocotul nu poate rămâne aprins pentru că ne va consuma. Nu pot garanta că vom ajunge la serenitatea Mântuitorului care se ruga pentru iertarea celor ce-L pironeau pe cruce, dar ne putem îndrepta înspre acea țintă, chiar dacă nu o vom atinge cu desăvârșire.

După acest timp prelung de vindecare, trebuie să învățăm cum să sperăm. Încrederea în viitor este esențială, dar de multe ori înșelată. După Primul Război Mondial și devastările sale s-a crezut că lecția fost învățată. Dar a venit al Doilea. Și apoi un Război în Vietnam, masacru în Rwanda, Serbia, atacuri în centrul New Yorkului, Război în Afganistan, Irak, Georgia, Siria, Ucraina și lista cu siguranță va continua. Sperând că lumea va fi mai bună într-o zi ne putem confrunta cu multe dezamăgiri. De fiecare dată când se părea că atingem apogeul culturii și al explorării științifice, am găsit drumul înapoi înspre izvorul răului din inima noastră. Și situația nu va putea fi schimbată de noi. Doar Acela care promite că la venirea Sa va transforma săbiile în pluguri și sulițele în cosoare (Mica 4.3) ține în mâini cartea Istoriei și când El o va închide va șterge ultima lacrimă de durere de pe planeta Pământ.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite