Carmelul a ajuns să reprezinte triumful credinței în fața idolatriei și înșelăciunii religioase. A reprezentat punctul culminant al unor evenimente dramatice. Trei ani de zile Israelul a fost lovit de secetă, după proclamația făcută de către profetul Ilie, cel care mai apoi dispare, ascunzându-se de oastea lui Ahab, care-l căuta neîncetat.

Atunci când se întoarce în lumina reflectoarelor, propune acea confruntare a zeilor, aducând de-o parte pe Iahve, Dumnezeul care se simte batjocorit de infidelitatea israeliților, și de cealaltă parte pe Baal și Astarteea, divinitățile străine care atrăgeau un număr considerabil de noi închinători.

Iar pe munte se întâmplă lucruri incredibile, greu de crezut chiar și pentru cei care le-au văzut cu proprii lor ochi. Preoții și suplicanții păgâni se roagă ore întregi zeilor lor, urlând, dansând și invocându-i fără succes. Mai apoi, prin vorbe puține, Ilie dă poruncă să se sape un șanț în jurul jertfei sale și să se toarne zeci de litri de apă peste ea. Apoi, după o scurtă rugăciune, cheamă puterea lui Dumnezeu care se manifestă printr-o vâlvătaie de nicăieri care consumă jertfa, pietrele și usucă pământul de sub ea.

Nu era nevoie de niciun cuvânt în plus. S-a înțeles cine era adevăratul Dumnezeu, viu și puternic, și cine erau adoratorii unor statui fără viață. Prin acea simplă manifestare a credinței, profetul Ilie a reușit să dărâme, cel puțin pentru o vreme, întreg sistemul cultic păgân instaurat de Ahab și Izabela.

Urmează momentul tensionat în care profetul se roagă pentru ploaie peste pământul arid. Iar rugăciunea a fost ascultată, ploaia scurgându-se din ceruri cu putere vindecătoare și înviorătoare. Însuși regele Ahab a fost prins de acel torent, însă Ilie a alergat înaintea sa până la Izreel. Apoi a dispărut.

O astfel de înșiruire de biruințe spirituale reprezintă visul fiecărui creștin. Ne-am dori ca viața noastră să arate așa, un șirag de biruințe, una mai mare decât cealaltă. Uneori chiar se întâmplă și ne simțim de parcă suntem împinși înainte de un curent favorabil, de parcă însuși Duhul lui Dumnezeu ne propulsează mai departe.

De aceea ni s-ar putea părea neobișnuit ce face Ilie în continuare. Având acest elan spiritual, am crede că va urca mai sus, va realiza lucruri mai deosebite și va întări și mai mult cauza lui Dumnezeu în mijlocul unui popor care încerca să se recompună. Însă profetul fuge.

Izabela, regina păgână, este mâniată pe lovitura dată cultului ei și cere capul profetului rebel. Iar Ilie fuge departe alături de slujitorul său. Îl lasă mai apoi într-o cetate și pleacă singur mai departe. Călătorește mult, ajungând într-un tărâm fără oameni și se roagă iarăși lui Dumnezeu, dar îi cere să-i ia viața.

Citind aceste două capitole biblice nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva am sărit peste ceva. Trebuie să existe o porțiune lipsă, o secțiune care nu a ajuns să fie păstrată în textul Scripturii. Cum se poate ca profetul victorios de pe Carmel să fugă atât de rușinos și să vrea să se predea, lăsându-și viața în mâinile Domnului?

Pasajul a stârnit multe întrebări și dezbateri de la bun început pentru că reacția sa ne șochează, nu se încadrează în tiparul pe care-l așteptăm din partea unui personaj atât de puternic spiritual. Cercetătorii biblici, preoții, pastorii, oamenii obișnuiți au căutat să înțeleagă slăbiciunea lui Ilie. S-au propus multe răspunsuri și nu este intenția acestui articol de a susține adevărul absolut al unuia sau al altuia, ci să prezinte o idee importantă, care poate să ne ajute practic creșterea credinței.

La fel cum Ilie a trecut prin acel vârf al credinței în care și-a mărturisit loialitatea cu putere și a acționat exact așa cum îi ceruse Dumnezeu și noi putem avea experiențe similare. Nu la fel de dramatice, firește. Dar putem găsi similarități în acțiunile pe care le facem, cauzele în care ne implicăm simțind că Dumnezeu este în spatele nostru și ne împinge înainte.

Este un sentiment plăcut, încurajator, de parcă ai pluti. Îți dai seama că așa ar trebui să arate credința cu adevărat. E ca o zi însorită, o încredere și o prospețime a sufletului care pare greu de explicat. Simți cum până și atitudinea, felul în care vorbești și reacționezi se schimbă, devine mai împăciuitor.

Și un astfel de moment poate dura o vreme, câteva zile, mai mult sau mai puțin. Însă, la fel de repede te poți trezi de cealaltă parte. Să simți o oboseală în piept, un sentiment de lehamite, de blocaj. Vrei să te retragi în tine și să fugi de toate cele care până ieri te bucurau atâta. Mai rău, te trezești că te întorci la înclinațiile mai vechi de care căutai să scapi. Și nu înțelegi ce se întâmplă și te învinovățești pentru acea ieșire în decor.

Cred că putem pune semnul egal între experiența lui Ilie și experiența creștinilor sinceri care-l caută pe Dumnezeu, dar nu reușesc să rămână la nivelul pe care îl așteaptă. Este absolut normal să trecem prin astfel de stări. Viața este cu adevărat asemenea unui munte și odată ce ajungi în vârf, trebuie să cobori. Până și cele mai lungi masive muntoase nu înconjoară planeta.

Ambele extreme sunt sincere și izvorâte din adâncul inimii. Avem momente în care reușim să fim aproape de Dumnezeu, să facem ceea ce ne cere, să ne implicăm trup și suflet în activități spirituale. Și apoi, la fel de repede, să intrăm într-o stare total opusă, izolându-ne sau alungând orice oportunitate de a sluji.

Aceasta poate veni pe un fond de oboseală, de surmenaj, pentru că trupul ajunge să comande în momentul în care resursele îi sunt epuizate. Sau poate fi o atenționare din partea minții care de asemenea s-a consumat într-un proiect de mari dimensiuni și cere repaus.

De asemenea, poate fi din cauza emoțiilor noastre. Niciodată acestea nu au o traiectorie plată, ci una oscilantă. Dacă petrecem prea mult timp suprasolicitați, va urma dezumflarea, reducerea intensității pentru a ne reechilibra. Dacă se adaugă acestor fenomene normale unele presiuni externe care țin de alte aspecte ale vieții, ar fi de înțeles de ce ne simțim jos, dacă înainte am fost sus din punct de vedere spiritual.

Cărările sufletului nu sunt drepte, mereu sunt întortocheate, alteori ne duc departe de drumul de unde am venit și e nevoie de timp până ne întoarcem pe traseul dorit. Nu e nimic greșit în alternarea clipelor de activitate și a celor de repaus și retragere. Este un bun argument împotriva bazării credinței noastre doar pe emoții, care ne pot trăda. Credem că doar dacă suntem activi ca un titirez Dumnezeu este cu noi. Și dacă vrem liniște și un ritm mai lent, ceva este în neregulă cu noi.

În cazul lui Ilie presiunea era imensă și de aceea a clacat. Implicat în atât de multe evenimente epocale într-o perioadă de timp scurtă, n-a mai reușit să se concentreze asupra puterii lui Dumnezeu și n-a găsit altă soluție decât să o ia la fugă pentru a-și salva viața.

Dar această slăbiciune este trecută cu vederea de către Dumnezeu. Nu-l respinge și nu-l ceartă. Îl cheamă pe munte și-i dă porunci pe mai departe. Nu-l concediază, mâniat pe lipsa sa de autocontrol. Înțelege slăbiciunea naturii umane care nu este în stare să jongleze cu atâtea provocări care i se pun în cârcă.

Vedem o puternică încurajare pentru cei care urmează cărarea credinței. Ne putem simți asemenea lui Ilie, în vârf, înaintând cu brațele pline de proiecte, propuneri și activități, înaintând mereu, simțind că purtăm pe umeri povara universului. Și ajungem în situația în care nu vrem să facem altceva decât să aruncăm totul, și să fugim cât mai departe, să nu vrem să avem de-a face cu nimic.

Dumnezeu e acolo tot timpul. Ne întărește când ne implicăm în activitățile noastre, apoi ne așteaptă atunci când suntem slăbiți și vrem “să dormim”. El trimite îngeri care să ne hrănească, dacă îi acceptăm “dieta”. Folosesc realitatea lui Ilie ca metaforă pentru ziua de astăzi. Nu renunță la noi nici chiar atunci când noi spunem că suntem gata să renunțăm la El.

A fi un creștin bun nu înseamnă să fii mereu cu zâmbetul pe buze, cu viața ordonată asemenea unei liste de cumpărături. În majoritatea cazurilor furtunile ne amestecă zilele, ne inundă ceasurile și ne împing în larg, fără vâsle și fără vânt în catarg. Credem că e vina noastră și că suntem singuri. Că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Pe de-o parte este adevărat, pentru că am depășit barierele naturii noastre limitate.

Vestea bună este că până și în cel mai izolat loc, Dumnezeu e lângă noi. Ne așteaptă până ne vom simți suficient de tari ca să ieșim din carapace și să mergem mai departe. Și asta face parte din experiența creștină, chiar dacă prea puțini sunt gata să-și admită slăbiciunile și eșecurile.

Când a fost scrisă Biblia, autorii au simțit că este normal și necesar să lase și aceste experiențe ale căderii și epuizării ca un model pentru cei care le vor citi. Pentru a înțelege toate aspectele credinței, cele cu care ne mândrim și cele pe care am vrea să le ținem departe de ochii celorlalți.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite