Creștinismul este o credință care promite. Scopul ei nu este pur și simplu de a păstra totul în ordine, de a menține echilibrul lumii, de a ne asigura că lucrurile rele nu se vor revărsa asupra celui credincios. Mai mult decât să asigure pacea, promite o schimbare.

Discursurile rostite de către Isus readuc în prim plan acest gând al unei schimbări profunde pe care o resimte cel care pornește pe urmele Sale. În subtextul predicii de pe Munte se găsește intenția ca omul pocăit să fie complet diferit, înțelegând și respectând Legea lui Dumnezeu într-un mod mai adânc și mai atent la nuanțe, dar și la miezul ei.

Apostolul Pavel este și mai explicit vorbind despre înnoirea minții (Rom. 12.2), omul nou care se înnoiește (Col 3.10), care se îmbracă în omul cel nou (Efes 4.24). Aceste lucruri nu se petrec după întoarcerea lui Hristos care va schimba natura umană, ci încep acum, încep în momentul în care individul decide să se întoarcă la Dumnezeu.

Schimbarea este așteptată de la un creștin. Nu poți spune că ești creștin, dar să te comporți, să crezi și să vorbești ca omul de ieri. Și chiar dacă adevărata credință este vizibilă în inimă, este nevoie și de semne palpabile pe care oricine să le poată înțelege, chiar și aceia care nu au deschis o Biblie în viața lor.

Ceea ce am văzut până acum ține mai ales de latura spirituală, internă. Omul se hotărăște că nu mai dorește să trăiască după vechile sale obiceiuri care nu-l mai satisfac. O lectură atentă ne asigură că acesta este un proces care va ține întreaga viață și care de multe ori va părea un eșec lamentabil în loc de un marș triumfal. Dar atâta timp cât ne întoarcem din nou și din nou la Dumnezeu, există șansa de a ieși din acest cerc vicios și a începe creșterea sănătoasă în credință, dar aici apare o problemă – o distorsionare a mesajului de către natura umană. De multe ori omul vede ceea ce nu se găsește acolo și urmărește un scop care nici măcar nu a fost afirmat în text – nici direct, nici indirect. Și aceasta poate duce la dezamăgire, frustrare și distanțare.

Unii credincioși și posibili credincioși pot privi la promisiunea biblică a unei transformări și o pot aplica pe deplin în viața lor, sau caută să o aplice. Creștinismul apare ca un colac de salvare, ca o cetate de scăpare pentru orice om aflat în pericol să-și piardă drumul sau care se zbate cuprins de probleme. Imaginea tâlharului de pe cruce, mântuit în timp ce-și trăgea ultimele suflări de viață este emblematică și atrăgătoare.

Ce înseamnă asta mai exact? Ei cred că în momentul în care intră în biserică vor trece printr-o experiență similară cu a lui Naaman, generalul sirian lepros care s-a scăldat în Iordan, iar pielea sa a devenit fină ca aceea a unui copilaș (2 Împ. 5.14). Chemarea lui Dumnezeu este ca oricine să vină la El, indiferent din ce mediu provine, indiferent ce probleme apăsătoare îl consumă și să se scalde în harul Său salvator. Iar pentru unii asta înseamnă eliberarea rapidă de acele necazuri.

Acesta este motivul pentru care bisericile în care se vorbește despre vindecări și se practică acest fenomen, sunt mereu pline de dau peste. Suferința ne este cea mai apropiată, o simțim în oasele și mușchii care dor, în organele slăbite, în bolile care se lipesc de noi. Și am face orice pentru a scăpa de ele, la fel ca Naaman cel menționat mai devreme.

Subiectul este unul complex care implică atât puterea cu adevărat salvatoare a lui Dumnezeu care va schimba viața unor oameni atâta vreme cât este în acord cu voința Sa, dar și cu șarlatanii care vor face orice ca să profite de pe urma slăbiciunii unor oameni nevinovați care nu caută nimic altceva decât eliberarea de povară.

Întrebarea ar fi cât de realiste sunt aceste așteptări? Este creștinismul cu adevărat o bucățică de paradis instaurată în lumea păcătoasă? Oricine intră în biserică și este înscris într-un registru se scutură de traume și dureri ca prin minune devenind așa cum spune Pavel, un om nou?

Răspunsul simplu și poate dezamăgitor este că nu. Probabil această întrebare nici nu le-a trecut prin mintea creștinilor din primele secole ale căror așteptări nu țineau de vindecări depline, de trai obișnuit, trăind într-o lume care de multe ori îi marginaliza și uneori îi persecuta pentru credința lor. Aceasta este o dorință a lumii moderne.

Începând cu anii 1900 și mai ales după 1945, am intrat într-o epocă a bunăstării. Firește, nu generalizat, țările din sudul global și până la un punct cele din lagărul comunist (Lumea a Treia și Lumea a doua, după vechea terminologie) au avut un nivel de trai suficient, dar nu excelent. În statele occidentale, mai ales în Statele Unite, care a ajuns să fie privit ca un far al prosperității, așteptările indivizilor au crescut. Oamenii seculari o duceau din ce în ce mai bine, trăiau vieți bune și prelungite de avansul științei, puteau spera mai mult ca omul ce trăia în urmă cu doar 100 de ani și care se putea aștepta ca la vârsta de 40 sau 50 de ani să-și încheie existența. Și voiau ceva mai mult.

Astfel, era nevoie ca Dumnezeu să facă ceva mai mult, să fie măcar cu un pas înaintea Mamonei seculare și au apărut așteptările acestui Dumnezeu care face minuni, care vindecă și schimbă într-o clipită trupuri bolnave și minți obosite. Nu este o gândire care să se vadă în toate tradițiile creștine, dar cumva e destul de extinsă. Și parțial provine din ceea ce spune însăși Biblia.

Personal nu cred că este neapărat în acord cu ea. Asta nu neagă puterea lui Dumnezeu. S-a dovedit de atâtea ori că rugăciunea poate aduce vindecarea, oameni care au fost pe buza morții s-au întors datorită credinței lor și a celor din jurul lor. Cred că aceste victorii fac parte din planul lui Dumnezeu pentru slava Sa (Ioan 9.3). Tot în Biblie apare cazul împăratului Ezechia care a cerșit viață, primind 15 ani, dar folosindu-i fără înțelepciune (Is. 38.5).

Isus nu promite că de îndată ce devenim credincioși, ne vom preschimba la nivel celular și vom avea aceeași vigoare ca la treizeci de ani. Până și cât a trăit pe Pământ a vindecat o mulțime de oameni, dar nu pe toți. Nu a putut ajunge la fiecare în parte. Și oricât de mult ar fi vrut, misiunea Sa nu era pur și simplu să tămăduiască un popor întreg, ci să moară pentru ca fiecare om să poată avea șansa la viața aceea care cu adevărat îndepărtează orice urmă de durere și suferință.

În ceea ce privește așteptările creștinilor, El a vorbit despre un pahar pe care trebuie să-l bea fiecare (Mc. 10.38), despre o cruce pe care trebuie să o purtăm (Lc 9.23) sau despre lepădarea ochilor, a mâinilor și picioarelor ca să intri în viață (Mc 9,43, 45, 47). Contextul creat este unul al așteptării și al sacrificiului.

Desigur, aceste versete pot fi interpretate ca având în vedere în primul rând lupta spirituală cu poftele. Este adevărat, dar în același timp, ele reprezintă fundația pe care se construiește creștinismul.

Aceasta nu este o credință a cărei țintă se limitează la viața de pe pământ, ci al cărui scop este ca credinciosul să poată atinge viața viitoare. De aceea se vorbește despre încercări și ispite pentru că nu am ajuns la capătul călătoriei, în locul unde nu vom fi expuși acestor situații.

Dacă ar fi să rezum aceste gânduri într-o singură idee, ar fi aceasta: creștinismul vorbește despre schimbare, dar nu promite o restaurare înainte de termen. Avem har până și în a spera că vom ajunge cumva în Împărăția lui Dumnezeu, fără nicio așteptare, asemenea tâlharului schingiuit de pe cruce. Nimic din ceea ce ține de mântuire nu a fost inițiat de noi.

Ni se spune să călcăm pe urmele lui Christos, dar viața Sa a fost una plină de privațiuni și dureri. Nu s-a lăfăit niciodată, nu a fost slujit de alții. A vindecat, dar rănile Sale au fost alinate abia după moartea Sa. Deja viețile noastre, în general, sunt mai bune decât cea pe care a dus-o El.

În același timp, să nu respingem puterea vindecătoare a lui Dumnezeu. El a schimbat milioane de vieți, ridicându-le din păcat, în primul rând. Indivizi care erau aproape de moarte datorită dependențelor și viciilor, și-au schimbat viețile și au devenit oameni noi, pornind în lunga călătorie a sfințirii. Aceasta este cea mai valoroasă vindecare, cea a minții, a intelectului și a inimii care-L caută mai întâi pe Dumnezeu și care poate spera să-L găsească.

La fel de adevărat este că Dumnezeu vindecă. Mărturiile a zeci de mii de oameni răsună de pe întreg pământul. Însă nu toți sunt vindecați, nici chiar aceia care se roagă cu disperare, ani de zile. Nu putem înțelege toate aspectele vieții, trebuie doar să fim smeriți în prezența unui Dumnezeu care-și proclamă dragostea și care promite oricui o viață infinit mai bună în Împărăția Sa.

Cu toate acestea, nu trebuie să ne așteptăm ca Dumnezeu să ne vindece pe deplin din clipa în care ieșim din apa botezului. Cicatricile păcatului vor rămâne cu noi până la înnoirea trupului (1 Cor 15.52). Nu există soluții rapide pentru întoarcerea vieții chiar și în biserică. Dacă am întins coarda trupului la maxim va trebui să ne acceptăm consecințele, primind însă mângâiere din partea lui Dumnezeu. Nu sunt cuvintele pe care am vrea să le auzim, dar sunt necesare pentru a ne feri de înșelăciuni și dezamăgiri. Dumnezeu ne schimbă viețile, ne salvează și în timp ne repară. Dacă ne găsim un loc aproape de El, ceea ce poate fi atenuat va fi, încetul cu încetul. Sau cel puțin mai ușor de suportat. Imaginea bisericii ca un spital este una fidelă, deși poate cea a unui refugiu este mai potrivită. Acolo pot veni cei răniți și suferinzi și vor primi alinare și încurajare. Până și unul din înfocații misionari a lui Christos, Pavel, a trăit toată viața cu o infirmitate. Și atunci când a vrut să fie scăpat de ea a primit un răspuns care poate avea ecou până astăzi: „harul Meu îți este de ajuns” (2 Cor 12.9).

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite