Una din poruncile notate în Scriptură care produce o tensiune sufocantă pentru credinciosul sincer este notată de apostolul Petru în prima sa epistolă: ,,Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră”, întărită cu următorul verset: ,,Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.”” (1 Pet 1:15,16). Ce ne spun aceste îndemnuri?

În primul rând, Petru, ucenicul vulcanic, trădător și recuperat prin harul lui Isus, ne arată că datoria unui creștin este aceea de a fi sfânt. Unele tradiții religioase rezervă acest epitet anumitor persoane care dobândesc o forță spirituală deosebită, care se remarcă printr-un progres duhovnicesc resimțit în viețile celor din jurul lor. Totuși, nu asta era în mintea apostolului, epistolele fiind de obicei citite cu voce tare în bisericile ce funcționau în case în primul veac creștin.

O altă remarcă importantă este acel ,,Căci este scris”, semn al unei referințe la o sursă mai veche. Aici Petru îl citează pe Moise, care în Levitic spune aceleași cuvinte: ,,Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel şi spune-le: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19.2).  Vedem iarăși apelul colectiv adresat întregului popor evreu strâns să-și asculte conducătorul. Nu era o castă deosebită, pur și simplu cei care credeau în Dumnezeu trebuiau să fie sfinți.

În acest moment tensiunea devine palpabilă. Dacă mă consider creștin, mi se cere să fiu sfânt. E suficient să mă uit în oglindă, să-mi revizuiesc parcursul dintr-o săptămână, ca să admit că nu sunt la fel de sfânt nici ca Petru în cele mai slabe zile ale sale. Ne găsim mai degrabă în postura celuilalt apostol remarcabil, Pavel, care recunoaște într-un fragment că vrea să facă binele, dar răul e lipit de el (Rom 7.21).

Cum rezolvăm problema? Nu există un răspuns simplu, dar o bună cale de a ne apropia de sfințenie, de a ne încadra într-un traseu duhovnicesc, este să ne dezvoltăm o vigilență a spiritului. Eșuăm să fim sfinți pentru că păcătuim. Și păcătuim pentru că ne îndepărtăm de Dumnezeu. Un alt apostol al Noului Testament, Iacov, ne relevă că fiecare este atras de pofta care se află înăuntrul nostru deja și care ne face vulnerabili în fața ispitei (Iac 1.14). Cel care este capabil să reziste ispitei se găsește mai aproape de drumul sfințirii.

Învățătura populară spune că, pentru a te feri de un pericol trebuie să-l cunoști. Iar Biblia ne oferă suficente porți deschise pentru a înțelege din exemplul protagoniștilor istoriei sacre ce înseamnă păcatul, ispita, cum arată biruința asupra lui și care sunt efectele căderii. Pentru început, să vedem un model al ispitei care ne poate fi de folos în viața noastră când ajungem într-o situație similară.

Deși amănuntele sunt puține, avem o fotografie a momentului exact în care Eva și Adam au cedat în fața tentației ridicate de diavolul mascat în șarpe. Femeia ajunge în fața copacului care îi era interzis, intră într-un dialog profund cu maestrul vorbirii mieroase și își lasă mintea schimbată de opiniile acestuia, ajungând să calce fățiș porunca lui Dumnezeu, iar restul este istorie.

În acest text găsim patru atribute ale ispitei care o fac atât de eficientă în fața oricărui om, indiferent dacă are o pregătire religioasă sau nu. Explorându-le, putem găsi un cap de pod, care să ne trezească pe fiecare în parte atunci când simțim apropierea unui tentații de a încălca poruncile divine.

Primul aspect ține de capacitatea de seducție sau, mai exact – de reclamă. E ceva subînțeles, dar o vedem pe Eva oprită în fața copacului interzis discutând cu șarpele. Ceva trebuie să o fi făcut să nu țină cont de porunca lui Dumnezeu. Ispita reușește tocmai pentru că atacă un punct slab. L-am văzut pe Iacov care vorbește despre pofte. La fel ca în cazul Evei, fiecare dintre noi suntem vulnerabili în anumite privințe.

Gândindu-ne la Decalog, cineva s-ar putea să nu mintă vreodată, dar să aibă probleme cu menținerea căsniciei. Altcineva nu ar pofti avutul altuia, însă nu are o relație bună cu părinții săi. Exemple sunt multiple și punctul e ușor de înțeles. Diavolul este un arcaș redutabil care nimerește în centrul inimii, punctul care ne expune cel mai mult.

Un al doilea lucru ține de îndoială. Șarpele îi pune întrebări Evei, dar nu ca să afle ceva, ci pentru a săpa la temelia certitudinilor ei. Dumnezeu spune asta, dar să fie chiar așa? Atunci când ceva este bătut în cuie, e mai greu de încălcat. Știi că trebuie să păstrezi o anumită limită de viteză, să nu copiezi la un test, să nu-ți însușești ceva ce nu este al tău, dar dacă apare o persoană care stă pe linia dintre lege și fărădelege, care îndoaie regulile fără să le rupă, atunci devii maleabil. Poate că nu-i așa rău dacă aș face la fel! Până la urmă, nu dau în cap la nimeni, unul din clișeele cele mai folosite pentru a liniști conștiința înainte sau după ce am încălcat o anumită poruncă.

Cel de-al treilea aspect ține de secret. Diavolul devine îndrăzneț și nu mai pune întrebări cu cheie, ci își creează propria realitate. Dumnezeu spune că veți muri dacă mâncați din fruct, dar eu spun că hotărât nu veți păți nimic! Ispita ia un aer conspiraționist, punând la îndoială informația oficială, enunțată de Dumnezeu și creând o alternativă mai plăcută care invită la păcat.

În acest moment, diavolul își așează mâna pe umărul victimei, întorcând-o dinspre Dumnezeu. Omul și ispititorul devin colaboratori, pentru că omului i se pare că acele vorbe sunt mai reale decât ale lui Dumnezeu. Știm că, dacă păcătuim, se va întâmpla un anume lucru, dar nouă nu ni se poate întâmpla, noi nu vom fi prinși. Nouă ne va fi bine.

Ultimul aspect ține de o exagerare a poruncii. Diavolul o chestionează mai întâi pe Eva, lansând întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu le interzice să mănânce din toți pomii din grădină. E o bombă cu ceas care dinamitează garduri și o forțează pe Eva într-o dezbatere deja pierdută. Șarpele prezintă o hiperbolă falsă pentru a minimiza ulterior gravitatea faptei.

Într-o lume în sine păcătoasă, încă un păcat în plus nu pare atât de rău. Până la urmă și alții o fac, alții au făcut lucruri mai grave, mai consistente. În acest punct deja îndoielile se transformă în șoapte, iar mintea propune un plan pentru ca ispita să devină realitate.

Pentru Eva a însemnat să-și ridice mâna și să apuce acel fruct interzis, pe care mai apoi l-a consumat fără a mai ține cont de consecințe. Pentru noi, sunt o sumedenie de alte fructe putrezite care odată consumate ne împiedică să ajungem la acel statut de sfinți pe care ni-l propune Dumnezeu.

Înțelegând patru fațete ale unei ispite, luându-ne timp pentru a face un pas în spate în clipa în care ne simțim slabi, am putea reuși să câștigăm lupta spirituală, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Să fim atenți mai ales la război, pentru că vom pierde multe bătălii înainte de a fi suficient de puternici pentru a rezista. Victoriile sunt destinate celor care doresc să poarte numele de sfinți.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite