Probabil că unul dintre cele mai neobișnuite aspecte ale relatării evenimentului Învierii este reprezentat de reacția ucenicilor. După trădarea din Ghetsimani, cei unsprezece ucenici rămași se repliază și se strâng laolaltă, ascunși, de teama unei sorți similare cu a Învățătorului lor. Singura lor speranță era că timpul va trece și, cumva, vor scăpa de pedeapsa autorităților.

Tocmai de aceea, duminică dimineața, când femeile vin și vorbesc despre mormântul gol și piatra dată la o parte, aceștia sunt sceptici (Luca 24.11); doar după ce Ioan și Petru merg la mormânt renaște credința lor. Iisus se arată din nou, de această dată unui număr de zece ucenici. Urmează episodul în care Toma își câștigă renumele de necredincios. „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20.25)

De-a lungul celor două mii de ani trecuți de la Înviere, s-a format un cor ce repetă în ecou gândul lui Toma: dacă nu văd, nu cred. Mai ales într-o societate fundamentată în materialism. Tot ceea ce trece dincolo de limitele simțurilor e pus la îndoială, dat la o parte sau acceptat cu greutate și după lungi deliberări, dacă este cazul.

Având în vedere toate acestea, am putea crede că Dumnezeu ar face un efort mai mare pentru a se descoperi. Dacă dorința Lui cea mai mare este ca toți oamenii să fie mântuiți, am putea crede că ar face tot posibilul pentru ca aceștia să poată accepta oferta divină, însă ceea ce vedem pare opusul acestei supoziții, care a dus la apariția unui clișeu.

Și, într-un fel, e o reacție justificată. Cât de ușor este să-l vezi în lumea noastră pe Dumnezeul biblic, care se descrie ca fiind dragoste și care promite binecuvântări? Cu o istorie dominată de masacre, sclavie, războaie, înșelăciune și crime la toate nivelurile, unde mai este loc și pentru Dumnezeu? Poate dacă am vedea din când în când un semn în ceruri sau îngeri zburând de-a lungul Ecuatorului, am înghiți mai ușor această pastilă a suferinței.

Creștinii au încercat de-a lungul timpului să ofere răspunsuri la aceste întrebări, care de multe ori îi pun în dificultate, având în vedere că, uneori, la tot acest rău care mustește în jur, au pus umărul, prin îndepărtarea de învățămintele prezentate în Cartea Sfântă.

Biblia, recunoscută și acceptată ca fiind revelația lui Dumnezeu, este răspunsul divin în fața acestei crize care se perpetuează de milenii. Un puzzle de texte, scris de o mână de oameni inspirați, redând împreună  povestea umanității, al cărui actor principal, dincolo de personajele umane, este Dumnezeu.

Interesant este că, până și în cartea Sa, Dumnezeu este mai degrabă în spatele scenei decât în centrul ei. În afară de Evanghelii, în care Iisus este protagonistul pentru trei ani și jumătate, în restul textului sacru vedem patriarhi, profeți, regi și apostoli raportându-se la ceea ce Dumnezeu le poruncește să facă, viețile lor făcând parte din marele plan de mântuire. Și în această mare poveste, Dumnezeu pare mai degrabă dificil de văzut pe scenă.

Dacă am trece rapid în revistă istoria umanității prin filtrul biblic, am vedea adevărul acestei afirmații. În Geneza, Dumnezeu vorbește om la om cu credincioșii Săi, de la Adam până la Avraam. El se revelează unei singure familii, pe care o conduce într-un tărâm străin, pregătind calea pentru urmașii Săi.

Abia în timpul Exodului, Domnul Își dezlănțuie puterea. Prin portavocea Lui, Moise, El zguduie țara Egiptului și o îngenunchează, deschizând calea poporului spre libertate. Cele zece plăgi, despărțirea Mării Roșii sau coborârea pe muntele Sinai sunt evenimente văzute de mii de oameni, care au ajuns să se teamă de Maiestatea divină.

Începând de aici, semnele puterii lui Dumnezeu sunt locale, personale. Odată împlinește semnul cu lâna pentru Ghedeon, altădată dă putere lui Samson să dărâme un templu. În altă ocazie apără onoarea chivotului și lovește pe domnitorii filisteni. Mai târziu ascultă rugăciunile fierbinți ale lui Ilie și Elisei.

Dumnezeu nu este prezent în închinarea israelită, ca idol, ca reprezentare fizică. Prin cele zece porunci a  interzis conceperea de idoli care să-L reprezinte din punct de vedere fizic (Ex 20.3-6). Evreii trăiau într-o lume în care fiecare popor avea statui, amulete, basoreliefuri cu efigia zeilor proprii. Doar Iahve era adorat fără a-I imagina vreodată chipul.

Un aspect interesant este legat de Sanctuarul mobil și apoi de Templul din Ierusalim. Ambele construcții împărtășesc aceeași structură, având o încăpere numită Sfânta, în care se oficiau servicii preoțești, și alta, numită Sfânta Sfintelor, unde se manifesta prezența Domnului. În aceasta din urmă era interzisă intrarea, în afară de Ziua Ispășirii, când doar marele preot avea acces înăuntru pentru a realiza serviciul de ispășire (Levitic 16.1-19).

Sfânta Sfintelor era locul în care se manifesta prezența lui Dumnezeu, chiar dacă nu era o prezență corporală. În rugăciunea sa de consacrare a templului, Solomon amintește această realitate:  Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu! (2 Cron 6.18)

Dumnezeu nu putea fi cuprins într-o clădire, dar alegea să-și arate aprobarea printr-un nor de fum. Nici măcar în acel moment de revelație directă, nu folosea ceva palpabil. Și, mai mult decât atât, în restul timpului, acea încăpere rămânea întunecată și lipsită de vreun simbol special, în afară de chivot, mărturia trecută a intervenției divine pentru salvarea poporului.

În întreaga perioadă vechitestamentară, Dumnezeu intervine direct rar, transmițându-Și poruncile prin profeții Săi și salvându-Și poporul prin minuni. Chiar și acele minuni, deși erau dovezi ale supranaturalului, nu depășeau limitele impuse de același Creator.

Raportându-ne  la această parte însemnată de istorie biblică, putem ajunge la o concluzie: Toma a fost avantajat de faptul că a fost ucenic. El a putut să vadă nemijlocit dovada puterii lui Dumnezeu. Înainte și după Christos, puțini au fost cei care au beneficiat de crâmpeie din revelația lui Dumnezeu.

Nu a fost un Dumnezeu absent, nici dezinteresat, ci pur și simplu limitat în apariții maiestuoase, cum am fi dorit sau ne-am fi așteptat. Nu S-a prezentat nici la fel de zgomotos, cum e descris Zeus în miturile grecești, și nici nu a apărut pe bolta cerului într-un car, asemenea lui Ra, trăgând soarele după el.

Domnul S-a revelat într-un cu totul alt mod. Despre aceasta vom descoperi în următorul articol, în care vom încerca să oferim un răspuns la întrebarea De ce? De ce Dumnezeu nu a fost mai prezent în istoria lumii și de ce nu au rămas mai multe urme ale prezenței Sale? De ce i-a făcut până și pe profeții Săi să se mire de această atitudine retrasă, dar fermă, în momentele de criză?

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite