Povestea Exodului egiptean este o desfășurare de forțe incredibile. Dumnezeu Însuși hotărăște să intervină în istorie pentru a elibera un popor de sub opresiune și a-l așeza pe un drum binecuvântat. Ascuns în spatele unui nor al harului, reprezentat de un prinț renegat și transformat în ambasador cu acreditare cerească, întoarce tot răul făcut de generații asupra stăpânitorilor, forțându-le mâna pentru ca să cedeze și să elibereze pe urmașii patriarhilor credincioși.

În urma lor rămâne o mare armată înecată în ape despărțite în două și începutul unui drum prin deșert până la un munte din mijlocul pustiei aride pe care Dumnezeu îl alege, și-l cheamă pe Moise pentru a-i oferi un dar de neegalat – un set de legi care odată respectate ar asigura pacea, ordinea și buna înțelegere în orice comunitate.

Și ne-am aștepta ca din acest punct totul să meargă din bine în mai bine. Ce altceva ar putea spune un popor care își vede zeul acționând într-un mod atât de maiestuos și elegant? Ar trebui să devină devotați până în măduva oaselor acestui suveran ceresc al cărui singur interes este bunăstarea lor. Totuși lucrurile iau o întorsătură neobișnuită.

Pentru că Dumnezeu este ascuns și pentru că Moise întârzie, unii indivizi devin neliniștiți. Încep să-și pună întrebări și să bată apropouri. Îi neliniștea tocmai exercitarea credinței. Nu vedeau nimic în fața lor și aveau nevoie de un sprijin pentru o loialitate deformată. Așa că-l forțează pe Aron să-i tragă înapoi în Egipt, forjând un idol sub forma unui vițel. Deși autorul Pentateuhului nu dă detalii, acela era cel mai probabil o reprezentare a zeului Apis, preocupat cu fertilitatea pământului și tărâmul morții. (Exod 32:1-6).

Acest episod, poate oferi multe lecții, atât practice cât și teoretice pentru cei care sunt dispuși să le asculte. Una ar fi acea dorință și nevoie primară de a avea un obiect al închinării. Aceasta este una din caracteristicile de bază ale păgânismului. Culte de pe întreg cuprinsul pământului, din diferite epoci, aveau statuete, amulete și alte însemne fizice care să-i înfățișeze pe zeii cărora se închinau. Interdicția de a face chipuri cioplite apare la evrei, e dusă mai departe de creștini și preluată ulterior de către musulmani. Ca amănunt cu o notă hilară, primii creștini au fost de multe ori considerați atei tocmai pentru că ei nu aveau idoli care să-L reprezinte pe Christos sau pe Dumnezeu Tatăl.

Dincolo de aspectele strict teologice ale problemei, această dorință se aplică într-un mod mai larg, după cum putem observa în istorie. Pentru că dorința de a te închina, dorința de a avea în fața ochilor pe cineva asupra căruia atribui calități care în mod normal ar fi aplicate doar lui Dumnezeu este omniprezentă. Mai ales că în peste 6000 de ani de istorie scrisă, religia s-a legat strâns cu politica.

Biblia începe cu Nimrod, un războinic a cărui ascendență urcă la primele așezări urbane din trecutul îndepărtat. Despre el se spune că era ,,viteaz vânător înaintea lui Dumnezeu” (Gen. 10:9). Sensul expresiei nu este pozitiv, ci indică mai degrabă dorința de a se înălța pe sine deasupra supușilor și chiar a divinității. Iar el a avut suficient de mulți urmași în spirit.

Antichitatea ne oferă zeci de exemple de lideri care nu sunt pur și simplu niște administratori ai unui domeniu, preocupați de bunăstarea țării. Unii se credeau descendenți direcți ai unor zei, precum faraonii egipteni sau mesageri ai acestora, ducând soliile lor de multe ori cu sabia în mână. În reprezentările artistice aceștia erau înfățișați ca fiind mai înalți decât oamenii obișnuiți, această tehnică dând naștere peste milenii unor teorii ale conspirației ridicole. În fapt, acele basoreliefuri vorbeau despre ambiția pentru putere.

Și acest tipar s-a repetat de-a lungul istoriei. Este o relație susținută de amândouă părțile. Oamenii mulți doresc pe cineva care să stea deasupra lor și să-i conducă, chiar dacă o face cu un bici în mână. Și se vor găsi suficient de mulți indivizi păcătoși, afectați de virusul luciferic al înălțării deasupra tuturor, care să răspundă provocării. Găsim o linie directă între regii-zei ai lumii antice și dictatorii secolului al XX-lea.

Aceasta nu ține deloc de tehnologie. Vedem până și astăzi pe pielea noastră, cum oamenii simpli ar prefera să fie reprezentanți de o astfel de personalitate care nu are nicio responsabilitate în fața lor. Pentru că puterea pe care o deține, într-o uzurpare a celei divine, este nelimitată. Nu răspunde în fața nimănui și tocmai asta îl face plăcut și apreciat. E dumnezeul pe care ei îl văd și-l pot aclama. Exemplele abundă în jurul nostru.

Ispita este puternică și atractivă pentru oricine, oricât de dus la biserică ar fi. Pe timpul marelui profet Samuel, poporul este sătul de domnia judecătorilor, reprezentanți direcți ai lui Dumnezeu și vor să fie ca popoarele din jur. Doresc să aibă un rege ca toți ceilalți, chiar dacă acesta era pur și simplu un om ca toți ceilalți. Au ignorat toate avertismentele lui Samuel și i-au forțat mâna până când l-au putut aclama pe Saul, primul lor rege în carne și oase (vezi 1 Samuel capitolul 8).

Am putea să ne întrebăm care este miezul problemei? În lumea acesta este nevoie de oameni de stat, politicieni care să decidă soarta cetățenilor lor. Ieremia și Pavel încurajează pe credincioși să fie implicați în circuitul politic și să respecte autoritatea statelor în care se găsesc (Ier. 29:7, 1 Tim. 2:2). Oricât ar dori unii, nu ne putem delimita de anumite sisteme de control, al căror rol ar trebui să fie acela de a menține legea și a împiedica răspândirea necontrolată a acțiunilor păcătoase.

Problema apare atunci când conducătorul alege să meargă pe calea lui Lucifer și Nimrod, când vor să stea deasupra multora, să-i poată domina, gata să primească închinarea și adulația lor indiferent de cine este el și ceea ce face. În loc să fie judecat după legea dată de Dumnezeu, se pune deasupra legii pur și simplu datorită autorității sale. Istoria arată că majoritatea liderilor din această categorie își leagă de gât o listă lungă de victime care refuză să se închine în fața unui idol fals.

Acest păcat este atât de grav încât necesită un alt mesaj divin. În cartea Apocalipsei, aproape de finalul ei, apare triada emisarilor angelici ce prezintă mesaje importante pentru întreaga umanitate. Primul dintre ei are un mesaj clar și bine definit: temeți-vă de Dumnezeu și închinați-vă doar Lui (Apoc. 14:7). O astfel de poruncă demonstrează că opusul este pus în practică, și oamenii caută alți oameni pe care să-i înalțe pe piedestal și cărora să se închine. Îl resping pe Dumnezeu și caută unul de-al lor căruia să-i spună: ,,Glas de Dumnezeu, nu de om!”(Fapte 12:22)

Rezultatul acestei genealogii a obedienței se va vedea la sfârșitul istoriei când marea majoritate va alege să slujească unei puteri similare celor de pe vremea lui Nimrod, care va îmbina religia și politica, ascunse în spatele unei figuri carismatice și adulate, dar al cărui scop va fi împotrivirea fățișă contra lui Dumnezeu și a celor credincioși lui (vezi Apocalipsa 13).

Cei care cred în Dumnezeu, la fel ca israeliții din tabăra de la Sinai, vor întoarce spatele unor astfel de idoli care par să vorbească frumos și să aibă succes, dar care în adâncul inimii ascund dorința de a fi asemenea lui Lucifer.

Nu trebuie să împărțim politicienii în sfinți și păcătoși, dar trebuie să ne punem semne de întrebare atunci când observăm simptome și manifestări care seamănă cu avertismentele biblice, dar să ținem cont de atenționarea rostită de Isus. El a spus: ,,Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari.” (Luc. 16:10). Dacă nu recunoaștem fiarele mici, ce șanse avem atunci când fiarele mari vor căuta să ne ispitească?

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite