Specialiștii privesc la istoria credinței creștine și o prezintă din diferite unghiuri, extrăgând un element sau altul, pe care îl consideră important pentru împărțirea nouă și provocatoare pe care o lansează. Am putea încerca să privim la aceasta într-un mod nou, făcând referire la un moment din viața lui Isus Christos, care poate fi văzut ca o paradigmă a desfășurării acesteia.

Chiar înainte de a începe lucrarea publică, după botezul prin imersiune, realizat de către profetul Ioan Botezătorul, Isus dispare din mijlocul civilizației, fiind adus într-un teritoriu arid, inospitalier, în care natura umană va fi împinsă până la limitele sale. Pare o capcană pusă dinainte pentru a-L demoraliza pe Mântuitor, pentru că, atunci când nervii sunt întinși la maxim și încep să apară semnele slăbiciunii și oboselii, prădătorul își lansează atacul. Pe lângă palidul și slăbitul Învățător apare silueta impresionantă și puternică a diavolului. La fel de neobișnuit e graiul său. De fapt, vorbește pe limba lui Isus, citând din Biblie și folosindu-se de aceasta pentru a săpa calea înspre păcat.

Dar, de fiecare dată, Isus respinge cuvintele mieroase, declarațiile pioase și invitațiile exagerate lansate de către adversar. Cu tot efortul și sentimentul de inferioritate, Cel vânat iese triumfător. Chiar atunci când I se deschide o cale mai lejeră înspre tron, o respinge. În cele din urmă, acest test, respectiv cercetarea cu de amănuntul a caracterului Mântuitorului, încetează. Rămâne singur și victorios, simțind pentru prima dată prețul greu plătit pentru reabilitarea rasei umane.

În ce sens găsim în această interacțiune cosmică o paralelă pentru desfășurarea istoriei bisericești? Dacă privim la discursul celor doi, dacă înțelegem miza care se juca în spatele încercării de a-L face pe Isus să jure loialitate lui Satan, atunci totul capătă un sens deosebit. E vorba de o misiune și de două moduri în care poate fi dusă la îndeplinire aceasta.

Christos a venit pe pământ pentru a se aduce pe sine ca jertfă pentru păcat. Calea Sa urma să fie una cruntă, a renunțării și a durerii. Sfârșitul va fi infernal, dar va fi semnătura necesară pentru victorie. Și, până în acel moment, va trăi o viață de privațiuni, umilințe și atacuri. Ca niște vulturi hulpavi, învățații vremii îl șicanau, căutând să-I bage bețe în roate. În cele din urmă, forțează sentința de condamnare la moarte.

Atunci când a respins tentațiile din pustiu, Isus avea în minte imaginea a ceea ce urma să vină și avea capacitatea să accepte oferta diavolului. Altfel, ar fi fost doar un teatru ieftin, în care niciunul dintre actori nu ar fi fost pe deplin credibil. Posibilitatea eșecului era una reală, iar tentația diavolului era extrem de atractivă.

Satan pune pe tavă statutul unei vedete, a personalității adulate de mulțimi, așa cum vedem până în zilele noastre. El oferă o scurtătură înspre obținerea victoriei. Una care ocolește în mod convenabil crucea și tot calvarul ce îl cuprinde. Atâta vreme cât i se supune, Îi poate pune la dispoziție toate împărățiile pământului. E suficient de tentant, încât să eziți măcar pentru o secundă.

Revenim la problema adusă în discuție la început. Cum înțelegem paradigma aplicată istoriei bisericești? În mod similar. De-a lungul celor două mii de ani, putem împărți această perioadă pe baza viziunii celor doi combatanți. Pe de-o parte există un creștinism al smereniei, cel care cunoaște că are o misiune de făcut, una deloc ușoară, dar care nu se trage înapoi de la împlinirea acesteia. Acești creștini par de multe ori subestimați, mai degrabă ascunși, aflați dincolo de lumina reflectoarelor, lucrând în zonele rău famate, ignorate de către celălalt grup. Uneori au existat conflicte între cele două grupuri, pentru că nu era loc de două steaguri pe câmpul de luptă. Aceștia resping ispita, merg înainte asemenea ucenicilor ce nu dețin nici măcar un toiag sau o traistă (Lc. 9.3), respingând tentația puterii.

Pe de altă parte, există celălalt grup, pe care l-am putea numi creștinismul promovat de Lucifer. Acestora li se oferă tronul și-l acceptă fără ezitare. Ei cred că creștinismul trebuie să domine, să se impună, să fie îmbrăcat cu cel mai mare fast. Acceptă scurtătura și nu pot înțelege umilința. Asemenea marelui inchizitor din opera lui Dostoievski, ei au creat un creștinism ce nici nu mai are nevoie de Isus, este auto susținut prin influența și forța pe care o emană.

Cred că falia dintre cele două grupări nu urmărește liniile unor biserici tradiționale, ci fiecare om, și grup din care face parte, alege cum să-și trăiască credința. Creștinismul lui Lucifer și creștinismul lui Christos au existat dintotdeauna, și vedem în istorie cum s-au declanșat persecuții în contextul interior al religiei, în același timp privind la unele grupuri care au făcut pasul în spate, pentru a-și putea menține conștiința curată.

La sfârșitul istoriei această diviziune va fi observată în toată intensitatea. Cartea Apocalipsei vorbește despre multe evenimente, unele legate de prezența unei entități ascunse în spatele denumirii milenare de Babilon. Poate fi un alt termen pentru creștinismul lui Lucifer, care va strânge alături pe toți creștinii care nu înțeleg rostul umilinței și sacrificiilor pe care le-a făcut Christos. Ei doresc doar renumele și puterea pe care le-o poate aduce crucea, nu și bagajul pocăinței. Dar, făcând asta, se vor pune în calea Celui umilit și vor suferi consecințele. Atunci nu va mai fi timp de răzgândiri.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite