Era doar un alt război civil roman. Nu era primul. De fapt  însuși Imperiul se născuse ca urmare a unui astfel de conflict. Și, de-a lungul a peste trei sute de ani de dominație deplină, au existat momente în care generali sau magnați au scos sabia și au mers contra Romei pentru a se înscăuna ca viitori lideri ai celei mai mari puteri a vremii. De data aceasta, diferența a făcut-o un vis.

Unul dintre cei doi pretendenți la tronul preamărit vorbește trupelor sale și le prezintă o viziune pe care a avut-o în timpul nopții, înaintea marii bătălii, care avea să schimbe istoria Imperiului și a lumii. A aflat o cale de a câștiga. Și a primit un simbol sub umbra căruia trebuia să lupte: o cruce. Iar soldații au încercat în fel și chip să-și alăture această nouă emblemă la echipamentul militar. Istoricii ne spun că ei au fost învingătorii în acea confruntare de pe podul Milvius. Tânărul comandant, pe numele său Constantin, avea să câștige tronul și renumele de prim împărat creștin.

După victoria acestuia, Roma devine creștină, chiar dacă în primul secol asta nu spune mult, iar populația păgână este încă dominantă. Creștinismul se îndreaptă spre statutul de religie oficială peste aproape șaptezeci de ani, când orice cult păgân este interzis. Din acel moment, istoria europeană și mondială este marcată de națiuni care își imprimă crucea pe steaguri, iar monarhii sunt unși cu untdelemn asemenea regilor evrei din vechime. Și, chiar dacă astăzi secularismul a câștigat, umbra crucii nu a apus, mulți lideri clamând a lupta pentru ea.

În spatele acestei aparente povești de succes. care se încheie cu răspândirea mondială a religiei creștine și cu atâtea capete încoronate care au jurat credință, cel puțin din gură, lui Christos, se pune totuși o întrebare. Imperii și regate au trecut de partea lui Isus, dar oare Acesta a fost de acord cu esența acestora?

Cartea profetului Daniel, din Vechiul Testament, prezintă de asemenea vise care se unesc într-o frânghie ce leagă trecutul de viitor. Un alt împărat, Nebucadnețar al Babilonului, și, mai târziu, însuși Daniel, primesc viziuni din partea lui Dumnezeu. Este aceeași panoramă asupra unor timpuri îndepărtate. Primul are în centru o statuie uriașă, un amalgam de metale prețioase și neprețioase. Cel de-al doilea e stârnit de imaginea unei mări învolburate și a patru fiare primejdioase.

Folosind indicii textuale din cartea lui Daniel, capitolele 2 și 7, dar și din alte cărți, în care se vorbește despre alte asemenea vise, ne dăm seama ușor că acele metale și fiare sunt simboluri pentru același lucru: imperii. Capul de aur și leul reprezintă Babilonul, superputerea momentului. În urma sa, cu acordul istoricilor, urmează Imperiul Persan. A treia etapă este reprezentată de către efemerul Imperiu Greco-Macedonean, născut din marșul frământatului Alexandru cel Mare. Iar ultima, fier sau fiară groaznică, este puterea romană, stăpână pentru un mileniu peste lumea mediteraneană.

Mai departe, în cealaltă carte profetică inspirată din lucrarea lui Daniel, Apocalipsa lui Ioan, întâlnim figuri similare. Pentru mulți teologi, cele două cărți prezintă continuitate iar simbolurile prezente indică în linii mari ordinea evenimentelor până la sfârșitul istoriei lumii. Astfel, acele fiare reprezintă statele creștine născute din moștenirea convertirii romane și care s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Nu e cazul să mergem mai departe, ci doar să acceptăm acest fapt.

Înțelegem astfel că se poate pune semnul egal între puterea imperială sau statală și imaginea unei fiare. Ce fac fiarele? În cartea lui Daniel se comportă asemenea unor animale sălbatice, prădătoare, puse pe devorat. Una este extrem de agilă și aleargă în toate părțile. Alteia i se spune să mănânce și mai mult. Cealaltă calcă totul în picioare. Fiara nu este ceva plăcut și de dorit.

Un teoretician politic din secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes, scrie un tratat extrem de important despre conducerea statului și-l intitulează Leviatanul, preluând termenul biblic pentru acea fiară inexplicabilă ce este menționată pe paginile Scripturii. Era doar cea mai recentă imagine a unei dezbateri seculare, referitoare la rostul și rolul statului. Pentru mulți gânditori creștini statul era un rău necesar, singura pavăză în calea unei anarhii atotcuprinzătoare, iar supunerea era necesară pentru a evita un conflict și mai răspândit.

Revenim la Isus, la poruncile și la viziunea Sa despre lume. Ce anume au încorporat aceste națiuni, având în vedere că moștenirea lor nu este una pozitivă? Până astăzi rămân sechelele războaielor, persecuțiilor, genocidurilor și încercărilor de a controla mapamondul, de multe ori aducând cu ei săbii și cruci. Multe cuceriri au fost motivate prin cuvintele Bibliei, iar învingătorii au impus o împărăție lumească, ce se voia a fi o copie a împărăției lui Dumnezeu. Este oare Isus parte a acestor imperii? Ar fi acceptat să stea pe un tron, dacă I s-ar fi oferit?

Aș vrea să ne întoarcem la visul lui Nebucadnețar. El vedea în fața ochilor acel idol, un monument al maiestății și puterii umane, simbol al cuceririlor născute prin sabie și menținute prin aceeași opresiune. La final vede o piatră ce lovește fundația statuii, prăvălind-o într-un nor de praf (v. 34-35). Daniel vorbește despre această nouă împărăție ce le va înghiți pe celelalte și va dura veșnic. E de la sine înțeles că este vorba despre o formă de guvernare ce nu are legătură cu formele politice omenești.

Ca o completare, în capitolul 7, la finalul viziunii paralele a lui Daniel, i se explică ce urmează după cea de-a patra fiară. Urmează o împărăție de sfinți, ce va domni veșnic, întărind înțelegerea că cele două imagini vorbesc despre o singură realitate. Împărăția lui Dumnezeu nu face parte din aceeași categorie cu stăpânirea brutală a celor patru fiare.

Putem găsi o altă confirmare a unicității Împărăției lui Dumnezeu în scena interogatoriului efectuat de procuratorul roman, Pilat din Pont. Printre întrebările adresate lui Isus este și cea legată de adepții Săi. Una din acuzațiile sub care a fost trimis în judecată era cea de instigare la revoltă și atribuire a titlului de împărat al iudeilor. Christos răspunde simplu acelor calomnii: Împărăția Mea nu este din această lume…, dar acum Împărăția Mea nu este de aici (Ioan 18.36).

Mai mult decât atât, El stă în opoziție cu puternicii zilei. Îl numește vulpe pe Irod, cel care amenința să-L omoare (Luca 13.32). De multe ori îi mustră pe saduchei și pe învățații care au adoptat un stil de viață romanizat, de lux, ce provenea, de multe ori, din spolierea celor săraci (Matei 23.14). El nu se regăsește în elita zilei și nu caută să-Și facă loc printre aceștia.

O trăsătură pe care o observăm în Evanghelii este interesul față de omul simplu. Practic, El își oferă sprijinul oricărui om, indiferent de statutul social. Răspunde cererilor unui centurion, unui fruntaș al sinagogii sau membru al sinedriului. Totuși, vedem că cel mai bine s-a simțit printre cei ce se găseau la marginea societății.

Isus reactualizează vechile porunci instituite pe timpul lui Moise, în care se impunea o protecție a celor fără o plasă socială, săraci, orfani, văduve, străini. Își dedică o bună parte a timpului vindecărilor și ajutorării acestora, fără a pune prea mult preț pe ascensiunea socială. Nicăieri nu găsim o tentativă de a-și pune vreo coroană pe frunte. De fapt, Christos este atât de preocupat de dreptatea socială, încât unii comentatori seculari i-au aplicat eticheta de proto-socialist, deși El nu poate fi așezat în limitele strâmte ale unei ideologii.

Ceea ce este foarte clar este că Isus, cât a trăit pe pământ, a vorbit și a acționat împotriva fiarelor, a statelor abuzive. Nu a îndemnat la revoltă și nu a instigat la ridicări de arme, dar, prin cuvintele Sale și prin ordonarea priorităților, ne putem da seama că era interesat doar de lucrurile veșnice. Doar așa a putut respinge ultima tentație a diavolului  care i-a pus pe tavă tocmai marile imperii (Matei 4.8-9).

Ultimul aspect ține de asprimea fiarelor și de reacția lui Christos față de aceasta. Istoria ne arată că puterile politice de multe ori au persecutat oameni nevinovați, credincioși sau necredincioși. Este un fapt banal al trecutului, îndepărtat sau mai apropiat. Suferința este atât de mare, încât Ioan surprinde într-o viziune apocaliptică imaginea unor suflete zăvorâte sub altar și cerând dreptate pentru durerea lor (Apoc. 6.10).

Iar Isus nu rămâne surd la această cerere. Dumnezeu este drept și intervine. Practic, începe un război, pentru că fiarele, care au în umbră un alt păpușar răzbunător, sunt  gata de luptă. Tot apostolul Ioan îl descrie pe Isus din perspectiva mielului (Apoc. 5.6), făcând o conexiune cu ritualurile întemeiate pe vremea lui Moise care și-au găsit finalitate în jertfa de pe Golgota. Împotriva acestui miel, fiarele se coalizează într-o confruntare de mari proporții (Apoc. 17.14), dând pe față adevărata lor natură sângeroasă și brutală.

Fiarele, oricât de atrăgătoare ar părea, aparțin diavolului. El este cel care le susține și le motivează. Prin însăși natura lor cuceritoare  calcă în picioare Decalogul, pentru că, fără minciună, moarte și poftire, nu poți desfășura o politică expansionistă. Și, de multe ori, în marșul lor macabru, au persecutat și pe cei ce intră în categoria sfinților lui Dumnezeu, strângând o datorie de sânge ce urmează să fie plătită.

Biblia ne arată că Christos nu are prea multe de împărțit cu fiarele. Chiar dacă acestea, atunci când le-a fost convenabil, au îmbrăcat o haină creștină, ținând predici din Biblie. Așa a făcut și diavolul, dar asta nu l-a făcut credincios nici măcar pentru o clipă. Suntem tentați de măreția fiarelor și vrem să stăm sub umbra lor, dar, la fel ca un animal sălbatic, putem fi striviți de greutatea și agresivitatea acestora. Niciuna dintre fiare nu este bună prin natura ei, fie că iese din pământ, fie că iese din mare (Apoc. 13.1,11). La vremea potrivită, va vorbi pe limba ei și își va sluji stăpânul.

Imaginea este cu adevărat terifiantă, a unei închisori planetare, în care umanitatea este închisă și forțată să slujească acestor fiare, care ne pot călca în picioare dintr-un moft. Dar Biblia este o carte a speranței, care spune că într-o bună zi adevăratul împărat se va întoarce pe Pământ. Pentru fiarele gata de război și pentru cei care vor sluji de bunăvoie  există o singură soartă, returnarea violenței pe care au aruncat-o asupra lumii (Apoc. 19.20). Și, în locul acestora, va domni pacea sub privirea mielului biruitor. O împărăție fericită, care va cunoaște, în sfârșit, pacea furată de haita fiarelor ce L-au respins pe Creatorul lor (Isaia 65.17-25).

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite