“Nu se cuvine să ne jucăm de-a războiul,” așa se intitula o lecție din manualul meu de franceză din clasa a șasea sau a șaptea. Era o mică poveste: câțiva băieți se luptau, în joaca lor, când un bătrân i-a intrerupt și le-a spus: “Voi nu știți ce înseamnă asta, dar eu am fost în război. Chiar și joaca de-a războiul este ceva teribil.”

 Desigur, trăim un timp în care mustrarea bătrânului, atât de simplă, de mișcătoare și de convingătoare, ar fi cât se poate de la locul ei. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Altceva m-a determinat să scriu aceste câteva rânduri: în timp ce lecția morală a povestirii din manualul de franceză m-a impresionat suficient de mult încât să fie reținută în memorie pentru mai mult de o jumătate de secol, nu am nici o amintire că, în urma ei, aș fi încetat să mai mă joc de-a războiul cu prietenul de pe strada mea din Slănic-Prahova.

 Legătura dintre mesajul povestirii și purtarea mea de zi cu zi nu s-a făcut. Nu am perceput cuvintele bătrânului ca reprezentând cu adevărat un imperativ moral care mi se aplica. Obiceiul meu de a mă juca de-a războiul, cu arcuri și săgeți improvizate din ce găseam pe deal, nuiele de alun și tulpini uscate ale vegetației de primăvară, nu a fost adus în fata curții de judecată a conștiinței recent informate cu privire la semnificația serioasă a divertismentului nostru juvenil.

Desigur, pe măsură ce am crescut, l-am părăsit  în mod natural, dar întrebarea care îmi stăruie în minte este de ce nu am sesizat atunci că lecția morală pe care bătrânul le-a transmis-o copiilor mi se potrivea și mie? Sau, dacă am sesizat legătura, de ce nu i-am dat curs? La urma urmei, făceam exact ceea ce văzuse el la acei băieți, exact ceea ce declanșase reacția lui.

 Ce se întâmplă în mintea noastră când pricepe o idee, este chiar impresionată de forța ei etică, mișcată de haina ei estetică și de intensitatea ei retorică, dar refuză să trimită semnalul adecvat care să fie executat la nivelul acțiunilor noastre fizice? În cuvintele apostolului Pavel, “Tu, care propovăduiești ’Sa nu furi,’ furi?” (Romani 2:21). Ce este cu această ruptură între cunoaștere și decizie, între emoțional și volitiv?

De fapt, aceste descrieri sunt, adesea, numai pe jumătate adevărate, și într-un fel care ne constrânge să ne recunoaștem cu și mai adâncă amărăciune inadecvarea noastră morală: de fapt, noi facem legătura între cunoaștere și faptă, dar nu cu privire la noi, ci cu privire la alții — mai ales la cei pe care i-am declarat deja deficienți moral. Același Pavel declara: “Așadar, omule, orice ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți; căci prin faptul că judeci pe altul, te osandești singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri” (Romani 2:1).

Pavel a încercat sa iasă din această nefericită stare prin efortul de a voi ce este drept, și s-a așteptat că va și face ce este drept. Dar a fost îngrozit de rezultat: “Binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iata ce fac!” (Romani 7:19). Astfel, el merge mai adânc în propria ființă și recunoaște dominația despotică a unei forțe externe mortale: “Și dacă fac ceea ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine” (vers. 20). Departe de a-l face să se disculpe, această realizare îl forțează să exclame, îngrozit: “O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (vers. 24).

În nici un caz această recunoaștere nu trebuie să ducă la acceptarea resemnată a realității. Dimpotrivă, suntem puși în situația să ne întrebăm: Atâta vreme am trăit în acest fel, dar abia acum am devenit conștient de ruptura dintre cunoaștere și voință. Ce alte manifestări ale acestei rupturi mai există în viața mea?

Zilnic vom veni în fata lui Dumnezeu cu rugăciunea pocăinței lui David: “Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic” (Psalm 51:10). El a promis deja că va face acest lucru.

În același timp, vom urmări cu un interes viu să înțelegem ce ne spune Dumnezeu, indiferent de calea folosita de El. S-ar putea ca lipsa mea de receptivitate practică la lecția morală despre joaca de-a războiul sa aibă o legătură și cu faptul că ea se afla într-un manual de franceză. La urma urmei, studiem franceza ca să învățăm o limbă, nu ca să ne schimbăm viața.

Dar Dumnezeu vorbește în multe feluri — prin nenumăratele fenomene din natură, prin întâmplările din viață noastră și din viața cunoscuților noștri, prin literatură și alte manifestări de artă, prin gânduri care apar, nechemate, în mintea noastră, prin îndemnul tainic de a adopta o anumită conduită, și atâtea altele.

“Dumnezeu vorbește însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. El vorbeste prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înștiințări, și le întipărește Învățăturile Lui, ca sa abată pe om de la rău” (Iov 34:14-17).

Urmatorul și, de fapt, ultimul moment decisiv vine atunci când voința lui Dumnezeu, recunoscută și înțeleasă ca atare, vine totuși în conflict cu ideile, preferințele sau obiceiurile noastre. Pentru această situație, apostolul Iacob ne încurajează la o atitudine favorabilă lui Dumnezeu: “Primiți cu blândețe cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele” (Iacob 1:21).

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite