Una din marile împliniri pe care le poate simți o persoană este aceea de a privi rezultatul efortului depus. La capătul unui exercițiu solicitant rămâne ceva în urmă. Ai investit și acum înfățișarea casei s-a schimbat în bine. Ai făcut economii ani de zile și acum te poți bucura de ceea ce ai așteptat atât de mult pentru a cumpăra, fie el un telefon mobil, o mașină sau un alt obiect dorit.

Tocmai de aceea, la capătul opus, teama de a pierde aceste realizări ne tulbură. De aceea s-au inventat lacăte, alarme și camere de supraveghere. Ne este teamă și ne deranjează până și gândul că altcineva ar putea, într-o clipă, să risipească truda multor ani de zile. Până și Dumnezeu înțelege aceasta despre firea umană și codifică interdicția în Decalog ca un atac direct asupra aproapelui.

La fel de adevărat e că există furturi și furturi. Una e să-ți fie furată mașina, ideea pentru un proiect la locul de muncă sau un sandvici lăsat la întâmplare pe o masă. Totuși, există pierderi mai mari, cu un impact mai vast, decât irosirea unor bunuri materiale. Ar trebui să acceptăm realitatea faptului că nu suntem definiți de ceea ce deținem. Acesta este un adevăr prea puțin rostit și prea puțin luat în seamă. Și de aceea, când vorbim despre marele furt, nu-l considerăm atât de important.

Ce ni se poate fura atât de valoros, încât să fie așezat într-o categorie specială? Să fie o exagerare folosirea unor astfel de termeni? Cine a stabilit balanța prin care măsurăm pierderile și anxietățile? Am să răspund argumentând, iar la final cititorul va avea privilegiul de a-mi da dreptate sau de a-mi contrazice opinia.

Așadar, care este acest mare furt al secolului? Ce ni se fură și prea puțini ne dăm seama de acest jaf petrecut sub nasul nostru? S-ar putea ca răspunsul să fie banal, dar consecințele devin tot mai vizibile în societate și ar trebui să ne pună pe gânduri. Fără a mai prelungi tensiunea, iată răspunsul. Ni se fură capacitatea de reflecție.

Cred că trebuie stabilit un prim punct important. Din felul în care am prezentat problema e evident că cineva este furat și că undeva, în umbre, există un hoț. Nu vreau să alunecăm pe panta teoriilor conspirației, care identifică fel de fel de organizații, mai mult sau mai puțin fantastice, gata să înrobească umanitatea. Nu este un articol senzaționalist și nu asta este intenția mea.

Ca să începem de undeva, aș putea folosi un proverb românesc care amintește despre oamenii care-și fură singuri căciula. Până la urmă nu este vorba de vreo cabală secretă, care ne fură, noi înșine suntem cei care ne faultăm, ne sărăcim prin acțiunile noastre, pe care le considerăm ca aducând ceva pozitiv în viața noastră.

Cum facem asta? Să mergem direct la esență. Vorbim despre capacitatea de reflecție. Ce înseamnă asta? Este o activitate importantă pentru caracterul nostru, având rolul de a ne derula faptele noastre, de a ne scoate din prezentul frenetic și de a ne împinge într-un moment de repaus. Ajuns în acel punct de echilibru, ar trebui să ne permitem o analiză profundă a deciziilor anterioare și a situațiilor complicate ce apar înaintea noastră.

O imagine biblică sugestivă este retragerea lui Iacov înainte de întâlnirea tensionată cu Esau. În acea noapte neagră, s-a depărtat de tabăra sa căutând solitudine și îndrumare (Gen 32.24). Daniel avea astfel de momente în timpul rugăciunilor sale zilnice (Dan 6.10). Găsim un exemplu și în viața lui Isus, care, de multe ori, se retrăgea în pustiu, pentru a-și reîncărca bateriile și a căpăta claritate pentru acțiunile viitoare (Mat 14.23).

Nu întotdeauna reflecția este atât de strâns legată de rugăciune, dar poate oferi un avantaj acestei sondări sufletești. Prin reflecție ar trebui să iei hotărâri bune, să vezi defecte, să înțelegi detalii care îți pot scăpa în mersul obișnuit al zilei, mereu accelerat. Nu contează atât de mult forma exterioară pe care o poate lua, esențial este momentul de oprire și deconectare pentru a te integra în acest proces interior.

În ziua de astăzi prea puțini ar accepta o asemenea ruptură, care pare naturală unui trai călugăresc. Dar cred că este necesară pentru a curăți mintea noastră, a identifica puncte slabe ale caracterului, a lăsa ca deciziile noastre să aibă greutate și argumente. De prea multe ori suntem reactivi și grăbiți în hotărârile noastre, pe care ajungem să le regretăm mai târziu. Ceea ce pare la prima vedere un câștig și un succes pe termen lung s-ar putea să fie o pagubă greu de recuperat.

Și acum urmează întrebarea așteptată? Cine ne fură? Cine ne oprește să ne reașezăm programul într-un fel în care să beneficiem de un timp de liniște și cercetare interioară? S-ar putea ca răspunsul să fie anticipat și bănuit. Noi înșine considerăm că o astfel de acțiune este irelevantă, nefolositoare, crezând că suntem în stare să ne descifrăm propria viață din goana roților și a termenelor pe care le bifăm pe ultima sută de metri. Suntem prea mândri pentru a recunoaște că e nevoie să fim smeriți. Pentru că în reflecție s-ar putea să ne dăm seama că greșim și că este nevoie să ne cerem iertare. Și asta e greu.

Mai rău decât această încăpățânare este o conectare automată la ritmul vieții. Acceptăm să trăim ore întregi cu ochii lipiți de ecranele unui gadget, cu degetele prinse de suprafața lucioasă a telefonului, fiind ghidați orbește de algoritmi și întrebări care nu vin din interiorul nostru. Imaginea unei societăți zombificate, legate ombilical de aceste progrese tehnice devine tot mai reală. Nici măcar nu mai este un dat pentru viața urbană, chiar și la sat gadgeturile sunt suficient de răspândite pentru ca oricine să fie la curent cu cele mai noi trenduri de pe rețelele sociale.

Aș împrumuta imaginea pe care a folosit-o Domnul Isus Christos vorbind despre o vreme ca aceea a lui Noe. Asta trăim în prezent. Suntem prinși într-un potop, într-un torent ce curge repede într-o anumită direcție. Suntem luați pe sus, dăm din mâini și nu avem de ce să ne ținem sau nici măcar nu mai credem că e necesar să ne oprim. Nu știm care este destinația finală, dar vedem deja efectele negative ale acestui parazitism om-gadget, manifestate pe diferite paliere și lucrurile nu par să evolueze într-o direcție mai bună.

De aceea e atât de convingătoare întrebarea lui Petru. În zile când lucrurile se strică, ce fel de oameni suntem noi (2 Pet 3.11)? Este potrivit să fim ca restul lumii, incapabili să ne rupem de algoritmi, fără să vrem să ne cercetăm sufletul și să găsim slăbiciunile? Ne luăm după gura lumii sau după aparențe, sau ne întoarcem în forul nostru interior și cântărim ofertele ce apar în fața ochilor noștri? Răspunsul la aceste întrebări ne vor afecta viața noastră și a celor din jur. Vor avea ecou și în viața de dincolo de lumea aceasta.

Suntem furați, dar încă mai putem spune “Stop!” Dacă avem tărie de caracter, vom face efortul de a ne rupe timp pentru noi, privindu-ne cu sinceritate și candoare, formându-ne o voce care uneori poate fi diferită de cea a celor din jur, dar care să izvorească dintr-o convingere corectă, calmă, sfântă. E un proces îndelung, mai ales pentru cei care și-au tocit răbdarea în sesiuni prelungite de scrolling. Dar este necesar, pentru că sufletul nostru este atât de important, încât merită zbaterea.

Nu am fost făcuți, ca să ajungem într-o pastă informă, amestecați cu miliarde de alți oameni. Putem ști ce e bine. Dar e nevoie de timp să descoperim calea spre adevăr. Niciun campion nu câștigă medalii de pe-o zi pe alta. Și niciun om înțelept nu este rob vitezei. El stă, ascultă, cumpănește și apoi vorbește. Am putea spune că are răbdarea sfinților. 

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite