Trăim într-o lume care a învățat să ocolească abil singura realitate comună tuturor oamenilor, indiferent de statut, educație sau convingeri. Putem dezbate la nesfârșit ideologii, putem relativiza etica, putem redefini valori, putem remodela discursul public pentru a acomoda sensibilitățile fiecăruia, însă există o realitate care nu se lasă nici relativizată, nici redefinită, nici negociată: realitatea morții. Este fascinant cum omul modern își îngăduie libertatea de a pune sub semnul întrebării aproape orice adevăr, dar în fața morții descoperă inevitabil că există ceva ce nu poate negocia. Moartea este marele egalizator, acel punct în care dorința noastră de control se sfărâmă definitiv, iar ficțiunile despre autosuficiența omului se prăbușesc. Oricât de departe ar avansa știința, niciun laborator nu a descoperit antidotul final, iar marile succese ale tehnologiei nu au făcut moartea mai puțin reală, ci doar au îmbunătățit mecanismele prin care o evităm temporar.

Cu toate acestea, în viața de zi cu zi, reacția oamenilor la moarte nu este unitară. Atunci când moare cineva apropiat, unii sunt sfâșiați în interior de o durere greu de exprimat, alții se adâncesc într-o revoltă aproape absurdă, iar alții par inexplicabil de închiși emoțional. Durerea sufletului, în raport cu moartea altora, nu urmează un algoritm. Am putea spune că ceea ce moartea scoate la suprafață depinde masiv de subsolul interior al fiecăruia: acolo unde alții găsesc disperare, alții găsesc speranță, iar acolo unde unii descoperă deșert, alții descoperă o sete intensă după sens. De fapt, moartea cuiva drag ne obligă să recunoaștem fragilitatea rasei umane și, în același timp, fragilitatea noastră de indivizi, deoarece ne smulge dintr-o iluzie tacită: că putem evita acea vale dacă o ignorăm suficient de mult.

Confruntarea cu propria noastră moarte este și mai complicată și mai revelatoare. Cât timp moartea rămâne subiect teoretic, omul își permite să fie filosof. În momentul în care moartea devine realitatea noastră individuală, întreaga arhitectură de argumente devine inutilă dacă nu are fundament în ceea ce este real dincolo de biologia corpului. Resemnarea, fatalismul, anxietatea, frica paralizantă, negarea, euforia simțurilor – toate sunt moduri prin care omul încearcă să gestioneze adevărul incomod că propriul final este inevitabil. Te poți agăța o vreme de ideea că viața este doar o succesiune de experiențe și că moartea este doar un capitol final în care ne dizolvăm în anonimitate cosmică, dar dacă tot ceea ce numim “om” este redus la reacție chimică, atunci nici iubirea, nici dreptatea, nici memoria, nici conștiința, nici sacrificiul nu au fost reale. Moartea, prin însăși natura ei, ne forțează să alegem: fie admitem că omul este doar o întâmplare biologică fără sens, fie recunoaștem că dorul după infinit, prezent în fiecare dintre noi, nu poate fi un accident.

Răspunsul lui Dumnezeu nu este o poezie sensibilă cu rol terapeutic și nici un mecanism psihologic inventat pentru a liniști mintea în fața necunoscutului. Răspunsul lui Dumnezeu este eveniment istoric: învierea lui Iisus. Dacă învierea este reală, atunci moartea nu este finalul existenței, ci frontiera unei treceri. Aici se joacă întregul sens al vieții umane: dacă Hristos a înviat, atunci moartea a fost învinsă, iar omul nu este condamnat la un final absolut. Dacă Hristos nu a înviat, atunci toate conceptele de sens, moralitate, dreptate și destin sunt iluzii plăcute fără conținut. Problema morții devine astfel problema adevărului: există o realitate mai tare decât moartea? Există o sursă de viață care nu poate fi anulată de ea? Creștinismul răspunde afirmativ și nu în mod sentimental, ci rațional. Învierea nu este un mit consolator, ci o declarație a lui Dumnezeu despre cum se termină istoria. Atitudinea sănătoasă față de moarte nu este negarea ei și nici romantizarea ei, ci asumarea lucidă a faptului că moartea este un dușman real, dar un dușman deja învins. În lumina învierii, moartea devine ultima umbră înaintea zorilor. Nu suntem chemați să ne prefacem că nu ne temem, ci să ne încredem în Cel care a intrat în moarte, a experimentat-o în realitatea ei deplină și a ieșit din ea victorios. Iar în această încredere se află singura stare intelectual onestă și moral coerentă a omului în fața acestui adversar final: nu triumfalism, nu panică, ci o credință așezată în Hristos, care are ultimul cuvânt.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite