În mod normal istoria este neutră. Este o știință care adună bucățelele rămase din trecut și le relipește pentru a prezenta ceea ce s-a întâmplat și felul în care arăta o anumită epocă. Deși criticată, este cea mai bună sursă de înțelegere a epocilor pe care nu le putem cunoaște la prima mână.

Dar de îndată ce istoria iese din arhive, din cabinetele de studiu, se transformă în altceva. Omul obișnuit nu este atras de analize reci, de statistici sau de informații mărunte. Se caută povești, legende și eroi. Se vorbește despre lucrurile extraordinare sau despre ceea ce a fost frumos și s-a pierdut.

Imaginea epocii de aur și a declinului prezent este una extrem de familară pentru că întotdeauna apare o criză care ne face să vrem ceva mai mult și asta nu doar în ceea ce privește contul din bancă. Ideea unui timp în care toate erau bune, mai curate, mai puțin deteriorate este comună. Până și în Biblie întâlnim idolul metalic din visul lui Nebucadnețar care scade în ceea ce privește valoarea materialelor din care este compus.

Totuși, realitatea este în general mai complexă. Și dacă privim trecutul prin ochelarii istoricului, ne dăm seama că acele epoci bune la care visăm nu prea au existat așa cum sunt ele descrise de cronicari și trubaduri de curte. Diferența între ceea ce a fost și ceea ce ni se pare că a fost este mare. Suficientă încât să-i facă pe unii sclavi abia eliberați să tânjească după robia anterioară dacă sunt puși în fața provocării unui deșert aspru (Ex. 16.3).

Aș vrea să privim înspre cel mai clar exemplu de epocă de aur care apare în Scriptură și să vedem cum a fost cu adevărat. Mă refer la domnia îndelungată a lui Solomon care a stat pe tronul Regatului Unit vreme de patruzeci de ani ducându-l înspre înălțimi neașteptate. Totuși, Biblia nu oferă un portret măgulitor până la capăt. Și asta ne poate învăța ceva despre așteptările pe care ar trebui să le avem fiecare de la capetele încoronate care ne conduc.

Solomon este fiul lui David, ajungând pe tron după mai multe tentative de răscoală coordonate de frații săi. Totuși, Dumnezeu hotărăște ca acest vlăstar domnesc să fie pus înaintea națiunii pe care a ales-o. Dacă am privi situația prin ochelari strict istorici, ar fi cam așa.

Saul, primul rege, a adus laolaltă confederații de triburi (cele 12 seminții) obișnuite cu domnia judecătorilor și un anumit grad de independență. În timpul său a început să unifice aceste clanuri în jurul tronului și al sanctuarului. Moare înainte de a forma o dinastie, fiind urmat de David, un slujitor devotat al acestuia.

David este ocupat cu multe războaie împotriva popoarelor vecine, așază Ierusalimul drept capitală a statului și pregătește materiale pentru construcția unui templu măreț unde să fie așezat simbolul prezenței divine, chivotul legământului. Faptul că nu este ales să ducă la îndeplinire construcția clădirii simbolizează într-un fel și situația sa de intermediar care întărește statul, dar nu reușește să-i aducă măreție. Asta și datorită scandalurilor cauzate de viața sa imperfectă.

Este datoria fiului său, Solomon să demonstreze cum arată cu adevărat o națiune care slujește pe deplin lui Dumnezeu și care are resursele necesare pentru a le dedica creșterii. Prima impresie pe care o avem despre el este una bună, în acea noapte a viselor, când Dumnezeu îi promite să-i asculte o rugăminte. În loc să ceară putere sau bogăție, cere înțelepciune, demonstrând sinceritate și profunzime (1 Împ 3.11-12).

Și atributul după care este cunoscut, chiar și în ziua de astăzi, este tocmai capacitatea sa de a rezolva dileme fără ieșire, de a ilustra mari adevăruri în cuvinte puține. A ajuns într-atât încât depășea înțelepciunea fiilor Răsăritului și toată înțelepciunea egiptenilor (1 Împ 4.30). A dezlegat dilema copilului cerut de două mame și a impresionat-o pe regina din Saba prin iscusința sa mentală. Lasă în urma sa un tezaur de 3000 de pilde și 1500 de cântece, unele păstrate în cartea Proverbelor (1 Împ 4.32).

Chiar dacă Dumnezeu l-a binecuvântat cu înțelepciune, i-a permis și să extindă cu mult puterea și bogăția Israelului transformându-l într-un stat prosper și puternic, cuprinzând un teritoriu ce ar include astăzi statele Israel, Iordania, Siria și nu numai. Numeroși regi vasali i-au adus tribut până la moartea acestuia (1 Împ. 4.21). Avea o flotă în portul Tarsis care putea să călătorească departe de țărmurile Levantului (2 Cr 9.21)

Pasiunea pentru cai e arătată în faptul că avea 40.000 de iesle pentru aceștia, 12.000 de călăreți și care de luptă gata să fie înarmate (1 Împ 4.26). Aceștia erau aduși de peste hotare pentru nevoile lui Solomon.

Bogăția palatului său era reflectată în aur și argint. A ordonat turnarea a 200 de scuturi mari din aur bătut și încă 300 de scuturi de dimensiuni mai mici. Paharele, tacâmurile și alte ustensile banale erau de asemenea lucrate în aur. Biblia spune clar, argintului nu i se dădea niciun preț (2 Cr 9.20). Tronul său domnesc era făcut din fildeș, așezat pe un podium înalt de șase trepte, pe fiecare din ele fiind așezați câte doi lei de aur, de-o parte și de alta.

Venitul anual în aur adus la curtea lui Solomon ajungea la 666 de talanți, o sumă exorbitantă indiferent de perioada în care am calcula-o. Mâncarea care ajungea pe masa împăratului de asemenea era generoasă, incluzând boi, oi, cerbi și păsări îngrășate (1 Împ. 4.23).

Firește, unii ar putea spune că o astfel de enumerare nu impresionează pentru că este vorba despre cei puternici care acumulează și mai multă bogăție. Totuși, Biblia merge mai departe și vorbește despre omul simplu. Iuda şi Israel erau în număr foarte mare, ca nisipul de pe ţărmul mării. Ei mâncau, beau şi se veseleau.  Iuda şi Israel, de la Dan până la Beer-Şeba, au locuit în linişte, fiecare sub via lui şi sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon.(1 Împ 4.20,25).

Această mărturie care mai cuprinde și alte amănunte demonstrează că acei 40 de ani în care Solomon a stat pe tronul Regatului Israelului au fost fără doar și poate binecuvântați. Nici înainte și nici după, țara nu a mai ajuns într-un astfel de poziție privilegiată și impunătoare. Și dincolo de toate aceste realizări, am lăsat la final pe cea mai importantă – construcția templului din Ierusalim, o minune a lumii și locul în care prezența divină se odihnea.

Dacă povestea s-ar încheia aici, totul ar fi bine. Cu adevărat, Solomon ar rămâne un monarh de invidiat și de copiat. Chiar și așa figura sa a rămas în mentalul colectiv creștin european, mulți regi căutând să-l imite. Ca exemplu, la peste 1500 de ani distanță, când împăratul bizantin Iustinian a pășit pentru prima dată în catedrala Sfânta Sofia, se spune că a rostit: Solomon, te-am depășit!

Biblia însă nu este o carte a oamenilor și nici una care caută să păstreze un raport curățit, subiectiv. Chiar și atunci când vorbește despre cei mai remarcabili oameni, nu le acoperă greșelile. Până și înțeleptul și smeritul Solomon nu a rămas nepătat. Domnia sa, un veac de aur, a fost umbrită de anumite comportamente care au pus la îndoială expresia hiperbolică.

De la bun început, înainte de a-și demonstra curăția prin cererea adresată Domnului, ni se spune că Solomon era credincios, dar aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi (1 Împ 4.3). Asta în contextul unei căsătorii recente cu o prințesă egipteană adusă în capitala regatului evreu. Iar raportul biblic nu se sfiește să ne aducă aminte că Solomon nu a fost bărbatul unei singure neveste.

La fel ca alte aspecte ale vieții sale, până și dragostea este exagerată în dreptul regelui înțelept. Ni se spune că a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon: moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, (1 Împ 11.1), numărul ajungând la 700 de prințese și 300 de concubine.

Acest melanj de naționalități și culturi au reușit să anuleze influența pozitivă a prezenței divine în interiorul Templului. Ele au îndrumat inima regelui înspre închinarea la zeii pe care femeile le cunoșteau din copilăria lor (1 Împ 11.4). Astfel, nu a devenit neobișnuit ca altare închinate Astarteei sau lui Milcom să apară în cetatea binecuvântată. Ca o ultimă formă de umilire, chiar și sângerosul zeu Chemoș a fost acceptat, cu jertfele sale înfiorătoare.

Decăderea religioasă cauzată de Solomon a reușit să atragă mânia lui Dumnezeu care avea așteptări mai mari de la cel pe care l-a așezat pe tron. Atât de mare era crima comisă de Solomon încât visul unei dinastii care să conducă tot poporul urma să se încheie odată cu moartea sa.

Prezentarea biblică merge mai departe și nuanțează tabloul idilic al unui monarh cu o influență peste întreg Orientul Mijlociu, care primește daruri și omagii de la ceilalți regi din apropiere. Domnul însuși ridică un inamic în persoana lui Hadad, Edomitul, care a stat împotriva lui Solomon. N-a fost singur, alături de el fiind numit Rezon, ajuns să domnească peste un regat sirian. Și nu în ultimul rând Ieroboam, cel căruia un profet i-a spus că este chemat să stea pe un tron.

La moartea lui Solomon, în locul unei tranziții ușoare are loc o convocare națională tensionată. Pe de-o parte apărea Ieroboam, presupus uzurpator. Pe de alta Roboam, fiul împăratului care ar fi trebuit să fie ales fără rețineri. Totuși, poporul trimite emisari și caută să-i afle caracterul înainte de a-și declara loialitatea. Cerințele lor prezintă un alt aspect al domniei lui Solomon.

Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul; acum, tu uşurează această aspră robie şi jugul greu pe care l-a pus peste noi tatăl tău. (1 Împ 12.4) Cuvintele sunt aspre, poate neașteptate, departe de traiul idilic pe care ni-l imaginam. Orice proiect măreț, orice înnoire și mărire cere sacrificiu, care vine de obicei de la oamenii simpli. Strălucirea ascunde suferința, dar nu o stinge. Iar în acel moment, soarta statului era în balanță.

Până la urmă, domnia lui Solomon era experimentarea drepturilor și privilegiilor monarhului peste popor înșiruite de profetul Samuel cu câteva generații înainte (1 Sam 8.11-18). Asta a cerut poporul atunci, acum a primit peste măsură și au fost nemulțumiți. Dar nu mai puteau da înapoi. Însă își puteau manifesta voința respingându-l pe moștenitorul la tron și rupând în două statul fără posibilitatea de a-l reface.

Astfel, moștenirea lui Solomon este una ce poate fi citită în două moduri. Amintirea sa a rămas peste veacuri ca fiind constructorul Templului, un rege înțelept și bogat, invidiat de multe alte capete încoronate. Peste secole, când templul a fost reconstruit, bătrânii plângeau căci nu avea aceeași măreția ca și edificiul durat de Solomon (Ezra 312). Iar Irod, la rândul său, când a căutat să restaureze Templul a încercat măcar să atingă splendoarea anterioară.

Dar prin faptele sale a distrus șansele unei dinastii care să conducă peste toate cele 12 seminții. Și indirect, prin această ruptură, a dus la dispariția triburilor odată cu cucerirea asiriană din 721 î.Hr. Din acest punct de vedere, Solomon nu a dat dovadă de înțelepciune și nu a plănuit cu grijă viitorul țării și a fiilor săi.

La început am spus că istoria nu este pur și simplu o înșiruire de date, ci se dorește a fi o poveste, ca să capete sens pentru majoritatea oamenilor, nu doar pentru cercetătorii ei. Majoritatea poveștilor au o învățătură, o lecție care se poate aplica și nouă. Ce ar putea să ne învețe povestea lui Solomon?

Cred că ea ar trebui să-l elibereze pe credincios de așteptarea prințului perfect care va aduce raiul pe pământ. Omul simplu, devenit cetățean, învață să aibă așteptări și speranțe din partea conducătorilor. Și ar vrea să o ducă precum în vremea lui Solomon, când totul era mai bine. Dar Biblia ne arată că nu era chiar așa, nici măcar pe vremea celui mai luminat monarh. Ce așteptări putem avea de la alții care nu au aceeași trecere înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor?

Asta ne scutește de două valuri. Primul, care ne-ar face să avem așteptări nerealiste, să sperăm în lideri care vor muta munții ca să ne satisfacă dorințele. Și ne-ar împiedica să cădem în capcana celor care declară că pot face aceasta. În al doilea rând, ar trebui să ne oprească în a ne transforma în admiratori fanatici ai vreunui om politic. Niciunul nu este perfect și nu poate aduce paradisul pe pământ. Nu acesta este scopul lor, chiar dacă îl proclamă verbal.

Christos ne învață în ce trebuie să-și pună speranța cei care se proclamă creștini. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18.36), îi răspunde lui Pilat cu câteva ore înainte de crucificarea Sa. Revenind la idolul din Daniel 2, profetul îi spune împăratului care era în fruntea lumii în acea vreme că răspunsul la problemele umanității nu stă în imperiile metalice care se succed unul după altul, ci în piatra care le frânge și care va crește o dată cu revenirea adevăratului Împărat. El va aduce pacea și liniștea în cetatea Sa în care va locui alături de supușii Săi (Ap. 21.3)

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite