fbpx
De zi cu zi

Religia este ce am eu în suflet! Adevărat sau fals?

By

În timpul guvernării comuniste, am avut unele probleme în școală din cauza conflictului dintre sistemul meu de gândire și sistemul lor. În ziua Domnului, absentam de la școală și mergeam la biserică, ascultând de porunca lui Dumnezeu.

Credeam în Dumnezeu și în facerea lumii, în timp ce sistemul credea în desfacerea sau prefacerea lumii. Între altele, erai obligat să te prefaci că nu crezi. Nu o dată mi s-a spus:
–Florine, şi eu am o religie, dar e-n suflet. Ce ai acolo, nu-ţi poate lua nimeni. Dar în spaţiul public trebuie să ne conformăm…

Adică, în suflet poţi fi Maica Tereza, dar în public trebuie să te comporţi ca lumea normală, după tipare mondene. Este aceasta o înţelepciune a moderaţiei şi modestiei, aşa cum pare, sau este, de fapt, un alt mit?

Religie intimă sau religie infimă?

 De acord, este mai odioasă cealaltă formă de ipocrizie, care face paradă de religie, în timp ce sufletul este gol şi bântuit de motive absolut străine de spiritul religiei. Există religii care în mod implicit încurajează formalismul.

Simpla executare a unor gesturi, conformarea faţă de anumite reguli, devine mântuitoare. Dar nu judecăm motivaţia nimănui. Ne deranjează, oare, dacă scoate covoraşul şi îngenunchează în stradă, că i-a venit ceasul? Că îşi face rugăciunea pentru masă la restaurant? Că îşi face semnul crucii când trece prin locuri şi momente semnificative? Că ne refuză politicos ciocolata pentru că este în Postul Mare? Că astăzi nu lucrează pentru că are o zi sfântă?

Oamenii sensibili înţeleg că adevărata religie este o religie a sufletului, adică vine din suflet, este neprefăcută.

Dar mitul este că religia-i doar pentru interiorul nostru. „Ţine acolo pentru tine, nu trebuie să ştie toată lumea şi să se împiedice de obligaţiile tale religioase!“ Să considerăm religia oare la fel de intimă ca sexul, care nu se expune public? Nu cumva, adevărata motivaţie a acestui slogan este ruşinea cu propria religie?

Poate că religia pe care o avem este doar o moştenire culturală şi nu avem convingeri personale, care să ne permită să exprimăm cu seninătate, în cuvânt şi faptă, ceea ce credem, pentru că în realitate nu prea credem.

Credinţa şi religia sunt cuvinte folosite uneori ca sinonime. Dar în timp ce credinţa este predominant în suflet, religia este o exteriorizare. Ea are o existenţă istorică şi socială: aparţinem unei comunităţi religioase, avem tradiţii religioase, avem obligaţii religioase pe care le moştenim sau ni le-am asumat liber. Religia fără cult… nu durează mult.

Fără cult înseamnă adesea in-cult – în sensul latinesc al cuvântului: nelucrat, necultivat, neglijat. Şi religia nu construieşte doar un cult, ci o cultură. Civilizaţiile şi popoarele îşi datorează cultura, în mare parte, cultului divin şi cultivării religioase.

Dumnezeu, o realitate de viaţă și de moarte

În măsura în care religia cuiva este adevărată – adică ţine de convingeri şi are o relevanţă morală – ea se va exprima. Religia are cerinţe publice, datorii spiritual-morale pentru care milioane de martiri (nu doar creştini!) au ales mai bine să moară decât să trădeze, ascunzând-o în tainiţele sufletului.

Religia pitită poate supravieţui pentru un timp, dar nu ca religie, ci ca o credinţă timidă şi ruşinată.

Istoria biblică şi universală ilustrează cazul. În cartea lui Daniel se găsește un puternic conflict cultural şi spiritual, între religia tinerilor prizonieri aduşi de la Ierusalim şi religia cuceritorilor babilonieni.

Religia revelată, biblică nu este doar un fior al inimii, ci este viaţa însăşi, trăită după poruncile divine. Cele Zece Porunci se mai numeau Legământul – un contract de credinţă, dragoste şi ascultare, între Dumnezeu şi credincios. Poruncile acestea interzic orice formă de respect şi atenţie faţă de alte divinităţi. Contractul dintre Dumnezeu şi popor era comparat cu legământul căsătoriei, de aceea atenţia nelegitimă acordată altor divinităţi se mai numeşte în Scriptură infidelitate, „adulter“.

Lumea lui Daniel însă nu avea asemenea „prejudecăţi“. Babilonienii aveau destui zei, pentru toate nevoile reale şi închipuite. Evreii fuseseră daţi de Dumnezeu pe mâna acestora tocmai pentru că se dovediseră infideli faţă de El. În exil, au continuat să ţină dreapta credinţă pitită în suflet, dar în public erau „ca lumea“. La fel erau şi prinţii aduşi ca ostatici la palatul imperial.

Mâncau ce li se dădea, se închinau cum li se ordona. Aveau o religie privată, în care nu mai credeau, şi una publică, de care nu îndrăzneau să se dezică. Conştiinţe schizoide. Numai patru dintre ei au făcut excepţie şi au arătat o diferenţă respectabilă, pentru că au îndrăznit să-şi exprime public religia, riscându-şi chiar viaţa.

Religia adevărată a supravieţuit prin demnitatea exprimării publice. Iisus spunea: „Oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în această generaţie adulteră şi păcătoasă, de acela Se va ruşina şi Fiul Omului când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8:38).

Creştinii din primele secole şi-au riscat viaţa pentru mărturisirea publică a religiei. Evul Mediu este plin de martiri ai onoarei, indiferent de religia profesată, şi chiar în zilele noastre sunt oameni care suferă pentru că nu şi-au ţinut religia cuminte în suflet.

Printre ultimele cuvinte ale Scripturii aflăm sentinţa cerească asupra religiei laşităţii şi infidelităţii, care, prin tăinuirea adevărului, prin complicitatea tăcerii, se asociază cu cele mai oribile păcate, inclusiv cu idolatria, şi este definită ca o viaţă de minciună, cu destinaţia „foc şi pucioasă, adică moartea a doua“ (Apocalipsa 21:8).

Articolul este o republicare de pe site-ul Semnele Timpului.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!