fbpx
De zi cu zi

Și învață-ne, Doamne, să ne iubim eșecurile!

By

Mulți dintre noi definim viața spirituală prin raportare  la victorii. În discursul nostru, prețuim orice reușită și punem accent pe aceasta, în așa fel încât ne simțim forțați să exagerăm mici avansuri sau ne chinuim să interpretăm experiențele noastre ca pe niște succese. Așteptăm să fim biruitori, în timp ce ochii altora sunt ațintiți asupra noastră și se așteaptă să ne trăim viața din reușită în reușită.

Și, totuși, adevărul pare să fie ușor diferit. Dincolo de experiențele frumoase, luminoase, pe care le auzim în biserică, experiențe ce reușesc să ne motiveze și, în același timp, să deseneze un anumit portret al creștinului, apare altceva. Pentru că nu întotdeauna ne iese așa cum vrem. Chiar și când facem totul cu multă rugăciune și după un studiu biblic. Chiar și atunci când avem siguranța că mergem pe drumul pe care Dumnezeu ne cere să-l urmăm, s-ar putea să ajugem într-o fundătură.

Atunci ne adresăm întrebări. Cine a greșit? Dumnezeu? Eu? Poate nu m-am rugat destul, nu am citit destul, trebuia să postesc, să mai aplic și alte discipline spirituale. În unele cazuri s-ar putea ca intuim răspunsul și să ne dăm seama că, în realitate am pus ceea ce ne-ar plăcea nouă în dreptul voii lui Dumnezeu.

În aceste situații, suntem prinși strâns în colții îndoielii. Ceva scârțâie și încercăm să-i găsim  explicația. Ne facem radiografii după radiografii. Pentru unii este suficient pentru a considera că e timpul ca acest proces de creștere și rafinare spirituală să ia sfârșit, considerând că e o bătaie de cap prea mare și cu prea puține rezultate. Alții nu fac acest ultim act de separare și rămân în biserică, dar niciodată nu mai au curajul credinței. Nu vor mai trece dincolo de ultimele rânduri, mulțumindu-se cu firimituri și clișee.

Vina e reprezentată, de multe ori, de prejudecățile și așteptările care își au sorgintea în orice altceva  în afară de Biblie. Ne place să fim învingători, biruitori, campioni. Suntem de succes în afara bisericii, e inevitabil că vrem ca și înăuntru totul să meargă ca pe roate. Putem găsi chiar o cale prin care să transformăm etapele credinței într-un proiect de dezvoltare personală, cu targeturi și planuri demne de o corporație. Avem ținte ce trebuie bifate și, dacă rămânem în urmă, e nevoie de o analiză serioasă.

Viața spirituală trebuie să pară mereu ca un perete alb, pe care nu pot apărea nicio crăpătură, nicio imperfecțiune. Stăm mereu cu pensula în mână, pregătiți să eliminăm ceea ce ar strica acest tablou ideal, pe care încercăm să-l punem în practică. Până când existența spirituală începe să-și piardă naturalețea și devine o corvoadă, o necesitate, o poveste cu prea multe variabile pe care trebuie să le ignorăm sau să le reinterpretăm.

În realitate, cu toții înregistrăm eșecuri. Pentru moment, aș vrea să ne gândim doar la acele momente din viață pe care le-am putea numi greșeli sau fundături. Acele etape când, după un prim pas făcut cu tot elanul unui apostol, ne trezim într-o baltă, mânjiți de apă murdară. Și nu mă refer la momentele în care eșuăm să ne potrivim cu standardul biblic păcătuind.

Să ridice mâna cine nu a trecut prin astfel de situații. Tocmai ce am picat a treia oară testul pentru carnetul de șofer. Am fost respins, după ce am aplicat la facultatea sau la jobul pe care-l visam. Persoana pe care o credeam potrivită pentru a-mi fi partener nu a răspuns sentimentelor mele. Noua mea afacere este pe butuci. M-am mutat într-un oraș nou și acum îmi pare o decizie greșită. Și lista poate continua în ritmul poveștii fiecărui cititor.

Pentru omul secular, acestea pot fi momente de dat cu capul. Se ridică, își șterge praful de pe haine și merge mai departe. Dar pentru un creștin? Ce să înțeleagă din ele? Pentru că noi credem că totul face parte din planul lui Dumnezeu. El ține lumea în mână și dă biruință credincioșilor Săi. Și chiar și aceștia trec prin eșecuri. De multe ori vin la pachet, făcând ca presiunea să fie și mai mare.

Iar mentalitatea de învingător ne face de multe ori să le ascundem sub preș. Îți stă un nod în gât să spui în fața prietenilor sau celor din biserică despre nereușitele tale. Poți crede că ele vin din prea puțină credință și, astfel, te-ai putea trezi cu un stigmat pus de către ceilalți membri.

Care ar fi cea mai curată reacție în fața unor astfel de dileme? Cred că întoarcerea la Biblie ne poate da claritate. Aici îl găsim pe Iosif care își face datoria bine, dar cade victima unor comploturi. Osea este profetul Domnului, dar suferă de pe urma comportamentului ușuratic al soției sale. Ieremia predică despre distrugerea țării și îndură persecuție din partea celor care nu suportă mesajul său. Moise este ales ca salvator al poporului, dar, până să împlinească această misiune divină, va petrece decenii ca simplu cioban prin pustiuri.

Lecția e simplă: marii oameni ai credinței au avut parte de eșecuri. Viața lor nu a fost mai ușoară dacă l-au slujit pe Dumnezeu, din contră. Credința nu este o garanție, un talisman, care ne ține departe de rele. Viața se desfășoară în jurul nostru și, de multe ori, ne putem trezi ca simple victime colaterale ale istoriei, ale deciziilor altora sau chiar ale alegerilor noastre. E important, totuși, să reținem că toate acestea fac parte din planul lui Dumnezeu.

Nu e timpul și locul pentru o sondare a acestei realități înfricoșătoare, dar plină de binecuvântare. Important e de știut că până și cele mai rele lucruri care ni se întâmplă sunt cernute prin mâna lui Dumnezeu, aceeași mână care a fost țintuită pe Golgota, din dragoste. Astfel, sperăm că, în cea mai neagră noapte, putem găsi un abur de binecuvântare.

Și aici ajungem în miezul problemei. Ce facem cu eșecul, cu zilele gri, care ne apasă? Cu momentele în care credem că nu suntem buni de nimic? Ele vor veni, nu trebuie să le așteptăm mult. După cum anticipam, chiar astfel de situații pot fi o scară înspre ceruri. Doar când cazi la pământ și ești scuturat de impresia că ești în control, că le știi pe toate, atunci poți să-L lași pe Dumnezeu să lucreze. Când îți dai seama că ești finit și nu poți gândi pe unde ar trebui să faci următorul pas.

Eșecul nu ne arată că suntem incapabili, ci că e ceva care ne doare, nu e la locul lui. Ar trebui să ne luăm timp pentru a ne ruga și a găsi cauza rupturii. Dumnezeu nu va sta deoparte, ci va fi gata să ne lumineze. El vrea să găsim scop și satisfacție personală, crescând într-o credință ce lasă urme în jurul nostru. Pentru aceasta ne conduce în întuneric. Dacă am fi mereu biruitori, atunci nu am avea timpul sau interesul de a privi înspre imperfecțiunile ce sunt lipite adânc de sufletul nostru. Dar aici, în zilele (sau lunile) de reculegere, regăsim simplitatea, credința și motivația care ne pot duce mai departe.

Să ne gândim la Ilie. După succesul de la Carmel, are o cădere bruscă. E măcinat de anxietate și se teme pentru viața sa, fugind departe. În clipa sa de disperare, un înger vine lângă el și-i slujește. Are un mesaj important pentru el: Dumnezeu îi dă o misiune nouă. Și noi vom cădea, ne vom simți inutili, și e necesar acest timp de vindecare. Dar să nu uităm că destinul nostru nu este să fim victime. Fiecare cădere trebuie urmată de o înălțare prin puterea Duhului Sfânt, care poate reîncălzi inimile răcite de cele mai mușcătoare îndoieli.

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!