În mod normal vizita la un muzeu este una plăcută, informativă, îmbinând descoperirea de lucruri noi cu o atmosferă lejeră, aproape jucăușă. În majoritatea cazurilor acesta este rezultatul pe care-l obținem atunci când trecem pragul unei astfel de instituții. Totuși există excepții, practic o categorie întreagă de muzee care stârnesc o reacție emoțională complet diferită, cutremurătoare.

Sunt muzee care dezvăluie în fața vizitatorilor istoria recentă, una trăită chiar de către bunicii noștri, care sunt gata să dea mărturie că așa s-a întâmplat. Exponatele vorbesc despre efectele brutale ale regimurilor totalitare care au condus Europa în ultimii optzeci de ani. Ne putem gândi la Muzeul Comunismului din Sighet, la Muzeul Istoriei Evreilor din Oradea cu o expunere detaliată a dramei din perioada Holocaustului. La Budapesta se poate vizita Casa Terorii, un muzeu care îmbină ororile celor două extreme politice, cea fascistă și comunistă, într-una singură.

Probabil experiența cea mai deplină se obține de persoana care ajunge la Auschwitz, fostul lagăr de concentrare transformat într-un loc de aducere aminte a capătului de drum al oricărui regim dictatorial. Cine se plimbă prin clădirile administrative, cine vede rămășițele trierii a zeci de mii de oameni nevinovați și le privește chipurile, ar trebui să fie zguduiți până în adâncul ființei și să nu mai dorească o repetare a acestor fapte, dar o vizită în inima mașinăriei de exterminare naziste poate produce un alt fel de revoltă, așa cum o face de multe ori. Privind la cele peste un milion de victime care au pierit în condiții revoltătoare, nu poți să nu-ți ridici privirea spre ceruri și să te întrebi de ce a fost nevoie ca armatele sovietice să elibereze ultimii prizonieri. De ce a rămas în funcțiune atâția ani și de ce nu a făcut nimic Dumnezeu pentru a stopa eforturile criminale îndreptate împotriva celor slabi.

Suntem la frontiera unei întrebări profunde și amețitoare. Revolta și frustrarea sunt bine înțelese având în vedere statisticile în spatele cărora se ascund atâtea vieți distruse din cauza unui idealism fanatizat. Și măcar de-ar fi singurul astfel de eveniment! Cine răsfoiește o carte de istorie se sperie de lungul șir de masacre ce începe înainte de campaniile dezlănțuite ale asirienilor, trecând prin cruciade, inchiziții și războaie mondiale. Matthew White, un bibliotecar american, a publicat un volum numit  Marea Carte a Inumanității[1], prezentând tocmai acest aspect brutal al trecutului.

Unde apare problema? Pentru o persoană care împărtășește un crez secular această deversare de violență poate fi explicată prin factori ce țin de evoluție, de psihologie a mulțimilor, de manipulare și așa mai departe. Este normală având în vedere că vorbim despre niște animale în mâinile cărora au fost așezate arme și nu au ezitat să le folosească împotriva celor care le seamănă.

Problema apare atunci când intră în ecuație Dumnezeu. Și nu orice Dumnezeu, ci Unul care spune despre Sine că este dragoste. Prăpastia se adâncește. Biblia vorbește despre Cel care a creat totul și era bun, care promite că-Și va proteja credincioșii, că le va oferi o viață bună și le va da pâine, apă și ceva în plus. Dar realitatea pare alta. O carte bestseller a anului 1981, scrisă de rabinul Harold Kushner rostește întrebarea pe care am vrea să o evităm: De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?[2]

Pentru mulți oameni Dumnezeu pare să fie o Persoană care promite multe, dar nu reușește să ducă la îndeplinire oferta Sa. La fel de adevărat este că, de-a lungul istoriei, Biserica a fost persecutată și martirii au plătit prețul suprem pentru credința lor. Mai rău, de tot atâtea ori oameni cu Biblia în mână au fost în fruntea unor astfel de acțiuni criminale. De ce nu S-a apărat Dumnezeu mai bine și nu a pedepsit astfel de acte ca pe vremea lui Anania și Safira?

Cum spuneam mai sus, întrebările sunt dificile, dureroase și în unele cazuri necesită tăcere și smerenie. Perspectiva umană, chiar și în fața cuiva care ar susține că are cunoștințe teologice avansate sau îl poate înțelege pe Dumnezeu, este una limitată. Nu trebuie să forțăm răspunsuri care nu fac bine ci pot să stârnească mai multă opoziție în mintea cuiva care se confruntă cu astfel de întrebări. Putem trasa unele coordonate în ceea ce privește începutul unui răspuns.

Omul secular nu înțelege cum poate exista un Dumnezeu, mai ales un Dumnezeu bun, atâta timp cât pe lume a existat genocidul din Rwanda, războiul din Vietnam sau atacurile fanatice ale ISIS. Un Dumnezeu bun și violența dincolo de orice logică a omului față de om nu se potrivesc. Este ori una, ori alta.

Afirmația ar fi corectă într-o anumită viziune despre lume, dar pentru un creștin lucrurile stau altfel. Acceptând Biblia ca pe o revelație autoritativă așezată în lume chiar de Dumnezeu, ca îndrumător, vede o altă perspectivă. Tabloul se schimbă și în el își poate face loc și Acel Dumnezeu plin de iubire.

Prin credință va accepta că a existat un început bun. Așa cum spune cartea Genezei, la începutul lumii totul a fost creat perfect și fără pată, inclusiv cuplul original Adam și Eva. Aceeași carte ne arată că după un timp cei doi au ascultat mai degrabă de ispita unui intrus decât de Creatorul lor. Actul a produs o ruptură imposibil de reparat în lume. Izgoniți dintr-un tărâm idilic, au trebuit să trăiască o viață a suferinței.

Pe măsură ce populația a crescut, a crescut la fel și violența. Cain îl ucide pe fratele său Abel. Câteva generații mai târziu viața unui om nu valora prea mult, fiind gata să fie omorât pentru o vânătaie sau o rană (Gen. 4:23). Acesta este cadrul în care așezăm istoria umanității. De atunci încolo trăim într-o lume în care nu se pune mare preț pe viața semenului nostru, indiferent de învățăturile religioase și filosofice enunțate de diferiți dascăli de-a lungul timpului.

Păcatul creează în om acea mândrie, aroganță și dorință de a fi mereu deasupra. Vrea să te prețuiești mai mult pe tine decât pe alții. Fiind superior și respingându-L pe Dumnezeu, te așezi în locul Lui, hotărăști cine merită să moară și să trăiască. Se găsesc suficiente motive pentru a scoate sabia și a semăna durerea în jurul tău.

Fiecare om are capacitatea de a produce suferință celor din jurul său. Doar că mulți dintre noi respingem aceste instincte. Alții nu o fac. Unii sunt gata să renunțe la gândirea critică și să asculte de o ideologie propusă care de multe ori are ca efect un rezultat violent. Să nu uităm totuși că acest germene se află în fiecare dintre noi și fără o înfrânare, putem să facem parte din aceeași mulțime mânioasă. Apostolul Pavel enunță simplu această realitate: ,,Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Rom. 3:23)

Un alt gând de care trebuie să ținem cont este că nu ne aflăm în Edenul sădit de către Dumnezeu. Nu trăim în lumea perfectă în care legile sunt respectate. Ar trebui să ne așteptăm la o anumită degenerare a situației urmând aceleași principii din lumea fizică. Orice material se învechește și în acest cadru, oamenii vor asculta mai repede de instincte și nu de îndemnul înspre pace. Degradarea lumii este un alt factor pentru violență. Tot Pavel surprinde și acest aspect:,, Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.” (Rom. 8:22)

S-ar putea ca aceste gânduri să fie acceptate cel puțin parțial, dar nu rezolvă marea problemă. Chiar și într-o astfel de lume care se degradează, într-un sistem care an după an începe să dea rateuri tot mai grave, de ce nu intervine? De ce nu oprește violența exacerbată?

Un argument, care ar merita explorat pe deplin într-un alt loc, ține de libertatea pe care Dumnezeu o oferă fiecărui om. El nu va forța pe nimeni să facă binele, nici să facă răul. Exemplele biblice sunt clare. Nu a dat peste mâna Evei pentru a nu lua fructul. Nu l-a oprit pe Cain să-l ucidă pe Abel. Nu a împiedicat pe regii israeliți să se afunde în idolarie. Fiecare are dreptul să facă ce vrea cu viața sa, dar asta nu înlătură consecințele. Până acolo însă, Dumnezeu va pune în fața omului ce așteaptă de la el, dar nu îl va pune într-o situație în care trebuie să dea dovadă de o ascultare oarbă.

Făcând un pas important mai departe, adevărul este că Dumnezeu a intervenit deja în istorie, într-un mod direct. Prin credință acceptăm că Isus din Nazaret nu a fost pur și simplu un profet și un învățător evreu ce a trăit în primul secol, ci a fost însuși Fiul lui Dumnezeu. Și El a venit pe Pământ tocmai pentru a răspunde acestei dileme.

Crucea pe care o vedem așezată pe biserici, pe Biblii sau alte obiecte creștine vorbește despre suferință. Spune că nici chiar Fiul lui Dumnezeu nu a fost scutit de aceasta. Trei ani și jumătate a fost hărțuit și agasat de dușmanii Săi. Apoi a fost torturat fără milă și executat cu una din cele mai dureroase morți posibile. Scopul acelui supliciu a fost acela de a oferi o șansă de scăpare din ciclul durerii și morții.

Prin credință credem că mormântul în care a fost așezat este gol. Și că Christos a plecat înapoi la Tatăl Său. A deschis o ușă, astfel ca toți cei dispuși să creadă în El să se poată întoarce înapoi în Edenul pierdut. Asta este Evanghelia, vestea bună, care include și promisiunea că violența și brutalitatea, crimele și fărădelegile vor înceta într-o bună zi. Și nu pentru că rasa umană se va stinge printr-un război nuclear sau oboseală genetică. Christos se va întoarce și va pune capăt.

Acesta este răspunsul lui Dumnezeu la Auschwitz și la toate celelalte atrocități cauzate de oameni. Un sfârșit. Un nou început. Și înainte de toate, o judecată. Ambii profeți apocaliptici, Daniel și Ioan, vorbesc despre acest moment important de la sfârșitul istoriei (Dan. 7:10, Apoc. 20:12). Înainte de începutul eternității fericite, cei răi sunt puși față în față cu faptele lor crude. Nimic rău nu va trece de privirea lui Dumnezeu.

Să nu credem că El are ochii închiși astăzi sau că I-a avut în secolele anterioare. A văzut totul, a suferit pentru cei care au murit datorită abuzului de libertate al semenilor lor, dar a lăsat ca totul să se deruleze. Pentru ca în acea bună zi, să existe un raport clar a felului în care fiecare om care a trăit a răspuns ofertei Sale. Și niciun om nedrept, brutal, criminal nu va putea visa la Noul Ierusalim.

Biblia este o carte în care victimele pot găsi mângâiere. E drept că oamenii puternici o folosesc cu nerușinare pentru a-și întări puterea, dar își vor găsi răsplata pentru ipocrizia lor murdară. Pentru că ei nu vor avea niciun sprijin. Dar cei care au suferit și au găsit mângâiere pe paginile Scripturii, vor reuși să-L vadă față în față pe Cel care i-a întărit prin acele cuvinte calde.

Creștinii nu trebuie să fie timorați în fața acestor întrebări grele și nici nu trebuie să devină insensibili în fața durerii împrăștiate fără discernământ. Dumnezeu este un Dumnezeu drept care nu închide ochii și care nu va lăsa nepedepsită nicio faptă rea. Noi am dori ca totul să se desfășoare pe moment, cât mai repede. Poate ar funcționa ca descurajare pentru alți oameni răi, dar ar fi o pace născută din frică. Adevărul trebuie să iasă la iveală. Creștinul trăiește după o făgăduința care îi oferă putere și speranță chiar în fața celor mai mari atrocități: „Iată , Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apoc. 22:12)

[1] Editura Humanitas, 2016, traducere: Dana Ligia Ilin

[2] Editura Litera, 2022, traducere: Alexandru Bumbaș

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite