Vă propun o călătorie care depășește limitele obișnuite ale unui bilet de avion și ale imunității oferite de un pașaport. Multe vise se nasc din grijile zilei, după cum spunea înțeleptul rege Solomon; altele ne pot ajuta să ajungem în locuri care altfel ne-ar fi inaccesibile.

Să ne imaginăm că am făcut un singur pas și ne-am trezit la peste două mii cinci sute de kilometri distanță, întorcându-ne în timp cu doar două mii de ani. Cumva, suntem în capitala unui mic regat mediteranean prins în orbita politică a Imperiului Roman – o națiune care, deși supusă, crede cu tărie că un Rege va ieși din mijlocul ei.

Și am putea deschide mai întâi ochii într-o odaie mică, cu tavan boltit. E slab luminată, doar de câteva opaițe care aruncă umbre lungi pe pereții tencuiți. Într-un capăt se află o masă dreptunghiulară și câteva paturi pe care au stat oameni. Treisprezece, mai exact. Iar unul s-a sculat în grabă, a ieșit afară și a lăsat ușa întredeschisă. Pe masă vedem farfurii goale, cu câteva resturi de lipie din care mușcaseră bărbații înfometați. Un pahar simplu, din metal, stă aproape de capul mesei, atins cu buzele de toți participanții. Înainte să ieșim pe ușă, într-un colț, zărim un lighean cu apă rece și murdară, alături de un ștergar așezat cu grijă.

Mergem mai departe în noapte, dar nu prea mult. Ne oprim în curtea interioară a unei case luxoase, cu un pridvor dăltuit de meșteri pricepuți. E casa unui mare preot care nu-și oprește nicio cheltuială pentru a-și desfăta privirea. E liniște, deși nu de mult timp. Pe la colțuri, câțiva oameni sporovăiesc și se ceartă, fără să știe cine are dreptate. E frig și ai vrea să te încălzești. Vezi rămășițele unui foc stins demult, după ce unul dintre cei zgribuliți a fugit, împiedicându-se și murmurând printre lacrimile ce-i șiroiau pe obraji.

Urcăm pe dealul înalt al Ierusalimului, trecând pe lângă case mari, ridicate de romani pentru a se mândri, și pătrundem prin porțile din lemn ale marii fortărețe-palate. Și aici e pustiu, dar, mergând de-a lungul curții, ne oprim în fața unui stâlp de piatră. În vârf sunt cătușe cu care erau prinse mâinile prizonierilor ce urmau să fie biciuiți. Puțin mai încolo, e o masă de lemn pe care stau, cuminți, groaznice instrumente de tortură, gata să sfâșie pielea celor ce nu sunt prieteni Romei.

Și tot acolo este un spațiu larg, deschis, unde se pot strânge mari mulțimi. Deasupra capetelor e un balcon înalt și un tron din piatră, unde stă procuratorul. Deși acum nu e nimeni aici, în dimineața abia înmugurită, sus au stat doi condamnați – unul pe drept și altul pe nedrept – iar noi ne aflăm în mijlocul unei mulțimi care a dat sentința, urlând și urând.

Ieșim de acolo apăsați de strigătul de moarte, iar pașii ne conduc de-a lungul străzilor înguste, printre case mici. Printre storuri vedem fețele localnicilor, privindu-ne speriați și temători. Pășim prin colbul care se ridică, fără să înțelegem prea bine urmele târâte din fața noastră – ca mersul unui prizonier epuizat, care știe că acesta e ultimul drum. Și ne trezim afară din oraș, pe un deal sinistru, unde se înalță cruci și unde zac cei blestemați să stea în vârful lor.

Culmea este acum părăsită. Zecile de oameni care au privit supliciul celor trei răsculați au plecat demult acasă, îngândurați de acea zi neobișnuită, întorcându-se la prăznuirea Paștilor, după tradiția dată de pe vremea profetului Moise. A rămas doar o mână de soldați romani, care demontează instrumentele de tortură – niște simple bârne menite să susțină trupul unui om până își dădea suflarea. Ar fi stat acolo mult și bine, dacă n-ar fi fost sărbătoarea Șabatului, când niciun mort nu are voie să rămână atârnat pe lemn, spre rușine și blestem.

Doi condamnați au fost deja luați și aruncați într-o groapă, așa cum este obiceiul. Al treilea a plecat, purtat de un cortegiu de jale și îngrijit de parcă murise un rege. Soldații nu-i dădeau nicio importanță. Voiau doar să termine demontarea scenei și să revină la garnizoană. Două bucăți inegale de lemn, însângerate, trei piroane bătute în carne și o coroană de spini zac aruncate la pământ. Și-au împlinit scopul. Cine își va mai aduce aminte de ele, de acum înainte?

Și mergem mai departe în timp, accelerat. Ziua Șabatului se scurge, iar orașul jeleste – fie după porunca bătrânească, fie după rana pierderii unui Învățător care știa să iubească. Nu ne depărtăm prea mult de locul execuției. Găsim o grădină mică și o grotă, după obiceiul evreilor bogați, care își săpau mormântul în stâncă.

Nici aici nu este nimeni. E un loc lipsit de strălucire – o simplă grotă, ce ar trebui să aibă o piatră mare așezată peste intrare, sigilată, ca semn că cineva este înăuntru. E duminică devreme, începutul unei noi săptămâni, și în afara zvonului unei oști romane, nu se aude picior de om. Doar o femeie care aleargă spre oraș, plângând de bucurie și cântând. Înăuntru, nu este nimeni. Un giulgiu greu, de înmormântare, stă așezat cu grijă pe banca funerară. De parcă Mortul S-a ridicat în capul oaselor și a ieșit afară.

E greu de înțeles această călătorie într-un Ierusalim care a ales să omoare un Învățător plin de înțelepciune și un Profet care a mustrat cu tărie și regret. Atâtea locuri neobișnuite, care ascund o poveste misterioasă. E deja seară și am găsit doi tovarăși de drum spre micul orășel Emaus. Îi ascultăm vorbind despre Cel pe care L-au urmat și, fără să ne dăm seama, un Străin ni se alătură. Și mergem mai departe, încet, conduși de vocea Sa, care deschide fără teamă vechile Scripturi și face ca jertfa să capete un rost atât de măreț…

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite