A fost moartea lui Iisus sfârșitul unei vieţi extraordinare sau doar începutul unei vieţi fără de sfârșit pentru cei care cred în El?

Cât timp zăbovesc pe potecile cimitirului îmi șiroiesc atâtea gânduri prin minte! Mă gândesc la conversaţiile neîncheiate, la întrebările nerostite, la îmbrăţișările nedăruite. Socotesc ani, recompun șuviţe din șuvoiul bogat al unor vieţi, șterg praful de pe chipuri și gesturi care se tot decolorează. Mă gândesc la toate lacrimile care au curs aici, sub salcâmii nepăsători, la toate cuvintele despre viaţă și moarte pe care le-am auzit rostogolindu-se pe marginea mormântului, la tot dorul în care s-au înveșmântat inimile celor rămași în urmă.

Ori de câte ori mă duc pașii spre cimitirul micuţ, din vârful dealului, cu băncile lui măturate de ploi și cu salcâmii unduindu-și braţele verzi spre crucile de lemn și de piatră (și, mai nou, spre câte un cavou), mă apasă tăcerea aceea adâncă, netulburată, care răsună totuși mai puternic decât orice discurs. Perimetrul în care sunt îngropaţi oameni știuţi și neștiuţi s-a tot mărit și, în timp ce cântăresc din ochi spaţiul rămas liber, mă gândesc la golul sfâșietor pe care îl sapă în inimi fiecare plecare.

Mi-amintesc de bunicul, care doarme acum sub umbra unei cruci. Era atât de plin de viaţă în acel decembrie în care plecam spre meleaguri spaniole, unde băteau clopote de nuntă, fără să ne gândim vreo clipă că nu îl vom mai găsi la întoarcere! Parcă era ceva schimbat la el – deși, de la înălţimea mușuroiului celui de-al doilea deceniu de viaţă, rareori poţi vedea sau bănui schimbările pe care le suferă în tăcere o viaţă intrată deja în al treilea sfert al unui veac. Părea la fel de robust ca de obicei, cel puţin dacă măsurai lucrurile cu unitatea de măsură a omului de la ţară – puterea de a-ţi face treaba la câmp și în bătătura casei. Avea însă un aer mai obosit și spunea uneori, atunci când venea vorba despre proiecte viitoare, că le lasă în seama noastră. Și că, pentru el, venise vremea să se ducă la culcare – și când spunea asta, arăta spre cimitirul cuibărit în buza dealului, unde o îngropase de câţiva ani pe bunica.

Nu știu cum de știa, dar a avut dreptate; într-una din zile s-a simţit mai slăbit, așa că următoarele două-trei s-a odihnit mai mult, dar numai după ce și-a rostuit treburile prin curte. Și-apoi a venit ziua în care obișnuia să meargă, de zeci și zeci de ani, la biserică și, pentru că nu lipsise niciodată, s-a îmbrăcat cu hainele lui bune și a luat-o domol pe drumul bine cunoscut. Dar oboseala aceea despre care a mai pomenit îi sleise puterile, așa că s-a întors din drum și s-a așezat în pat, ca un om ostenit de toate câte le trăise. Iar în noaptea aceea, somnul lui brăzdat de istoviri și de dureri pe care nu le pricepeam a alunecat într-un alt somn, din care numai Unul singur poate să-l mai trezească.

În ghemul cu multe capete al gândurilor care mă năpădesc într-un cimitir în care se odihnesc atât de mulţi dintre ai mei, fie că i-am cunoscut, fie că nu, și care ar mai putea înghiţi încă vieţi fără de care nu știu cum să-mi imaginez viitorul, acesta este cel mai luminos dintre toate – există Cineva la glasul căruia mormintele se vor deschide neputincioase, eliberându-și captivii pentru totdeauna. Exact așa cum s-a deschis mormântul Lui.

Învierea lui Iisus chiar a avut loc?

Unele evenimente au un impact foarte puternic, schimbând destinul unei generaţii (precum Marea Depresiune din 1929-1933 sau cele două războaie mondiale), dar învierea lui Iisus schimbă tot cursul istoriei umane, scrie pastorul Paul Carter. Într-un articol care analizează semnificaţiile învierii, pastorul Carter observă că discuţiile pe această temă gravitează în jurul a două întrebări majore: A avut loc cu adevărat învierea? Și ce importanţă are ea pentru omenire?

Unul dintre personajele cu care se întâlnește Alice în Ţara Minunilor este Regina Albă, care susţine că a crede în lucruri imposibile este pur și simplu o chestiune de exerciţiu. De pildă, ea reușea în copilărie să creadă până la șase lucruri imposibile, și aceasta chiar înainte de ora micului-dejun. Pornind de la această conversaţie, autorul creștin Glen Scrivener observă că deseori un creștin este văzut de cei din jur ca un soi de Regină Albă – o persoană care își suspendă din când în când raţiunea, pentru a putea crede lucruri fantastice, precum învierea din morţi.

Unul dintre motivele pentru care este rezonabil să crezi se leagp de însăși existenţa noastră, spune Scrivener: „Totul s-a născut din nimic. (…) Cu toţii trăim în interiorul unei glorioase absurdităţi numite existenţă. Iată-ne aici! Nu trebuia să fim. Dar, din nimic, a apărut totul. Din vid, a ţâșnit viaţa.” Trăim într-un univers cu caracteristici reglate foarte fin pentru a susţine viaţa, iar dacă avem o idee despre cât de minuscule au fost șansele ca o astfel de ajustare să aibă loc, de ce nu am putea crede într-un Dumnezeu al învierii?

Istoria ne ajută de asemenea să credem în înviere, punctează Scrivener. Deși s-a născut și a trăit în circumstanţe umile, Iisus din Nazaret a susţinut că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Crucificat de romani după ce iudeii L-au acuzat de blasfemie, Iisus a fost înmormântat, însă a treia zi mormântul Lui era gol. Ucenicii Săi L-au văzut după înviere și, în timpul celor 40 de zile până la înălţarea Lui, mulţi alţii au fost martorii faptului că El era viu. Corpul Lui nu a fost găsit, iar urmașii Săi au susţinut că El înviase, chiar și atunci când au fost pedepsiţi cu moartea pentru mărturia lor. Dacă pare greu să crezi aceste lucruri și cauţi alte explicaţii mai rezonabile (Iisus nu a murit, ucenicii I-au furat trupul și au susţinut apoi că El înviase), nu faci decât să avansezi într-un hăţiș al ideilor și mai absurde, conchide Scrivener, amintind că, în loc să fi murit și să fi fost îngropat în Vinerea Mare odată cu Iisus, creștinismul este viu, ca și El.

Într-un articol cu titlu intrigant („Cred în moartea lui Iulius Cezar și în învierea lui Iisus Hristos”), pastorul Steve Bateman încearcă să răspundă unei întrebări provocatoare: Cred creștinii în înviere datorită dovezilor sau în pofida lor?

Mulţi cred că asasinarea dictatorului roman Iulius Cezar s-a petrecut în realitate – în anul 44 î.H. – pentru că au citit tragedia scrisă de Shakespeare în 1599. La rândul său, Shakespeare s-a inspirat din cartea Vieţi paralele a istoricului Plutarh, tradusă de Thomas North în anul 1579. Plutarh nu a vorbit cu martori oculari ai asasinatului, dar a avut acces la documente și mărturii orale, fiind un membru distins al societăţii sale. Prin urmare, scrie Bateman, intervalul dintre asasinarea lui Iulius Cezar și relatarea lui Plutarh este de aproximativ 160 de ani. Despre învierea lui Iisus, autorii Noului Testament au scris în timpul vieţii martorilor oculari, care puteau confirma (sau infirma) faptul că Iisus a înviat și S-a arătat multora. Intervalul dintre înviere și cel mai vechi manuscris care vorbește despre ea este de nici 20 de ani (Iisus a murit în anul 33 d.H., iar apostolul Pavel scrie despre învierea Lui în anul 50 d.H. – Galateni 1:1).

Totuși, pentru că ne lipsesc manuscrisele originale ale Noului Testament, la fel ca și manuscrisul original al lui Plutarh, devine crucial pentru noi un al doilea interval, cel dintre manuscrisul original și manuscrisele existente în prezent, notează Bateman. Și la acest capitol, Biblia stă de departe mai bine – intervalul dintre manuscrisul original al Evangheliei după Ioan și un fragment al acestei evanghelii este de 50 de ani, pe când, la Plutarh, intervalul dintre manuscrisul original și cel mai vechi manuscris existent al Vieţilor paralele este mai mare de 800 de ani.

Miza învierii lui Iisus

„Învierea lui Hristos este stânca pe care este construită biserica creștină”, punctează pastorul Kenneth Blanton. Cartea Apocalipsa Îl numește pe Iisus „Cel întâi născut din morţi” (Apocalipsa 1:5), dar această întâietate nu are o semnificaţie cronologică, ci se referă la importanţa sa, explică Blanton. Învierea Lui este „cea dintâi” pentru că oricine este înviat înainte sau după ce a avut loc învierea Lui își datorează viaţa acestei învieri. Iar dacă fără cruce nu ar fi putut exista înviere, „fără înviere, crucea ar fi un monument sumbru al morţii și al disperării”.

Mai mult decât Cineva care a dovedit că există înviere, Iisus este garanţia că moartea nu este destinaţia noastră finală și că, în prezenţa Lui, putem avea viaţă din belșug, o viaţă care să dureze cât veșnicia.

La rândul său, profesorul de teologie W.G.C. Murdoch scria, cu mai bine de 60 de ani în urmă, că minunea învierii a dat naștere bisericii, și nu biserica a inventat un mit care s-o ajute să ia avânt. Succesul bisericii primare aici trebuie căutat, și nu în modul de organizare, în puritatea învăţăturii sau în entuziasmul adepţilor – în faptul că urmașii Lui au devenit conștienţi de puterea și de însemnătatea învierii Celui pe care Îl văzuseră cu ochii lor (ei sau atâţia martori) și care acum stătea pe tronul Celui veșnic, unindu-i cu El printr-o legătură pe care nici măcar moartea nu avea putere s-o mai desfacă.

Toată speranţa unei lumi care moare izvorăște numai din adevărul că Iisus a înviat – acesta este unul dintre punctele esenţiale ale predicării apostolului Pavel: „Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră. (…) Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:13-14; 1 Corinteni 15:16-20).

Mesajul pe care trebuie să-l ducem lumii nu este despre pregătirea pentru moarte, conchide Murdoch, ci despre faptul că trebuie să ne pregătim să trăim veșnic, iar siguranţa vieţii fără de sfârșit vine din faptul că Iisus a înviat și este viu în vecii vecilor. Și, dacă El a fost „primul rod dintre cei care au adormit” (1 Corinteni 15:20, NTRL), învierea Lui și a noastră sunt „începutul și sfârșitul unei singure recolte”. Iar aceasta este vestea cea mai bună pe care o putem primi aici, în patria lutului și a mormintelor (încă) zăvorâte.

_{Articolul este o republicare de pe site-ul Semnele Timpului.}

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite