Timp de două mii de ani creștinismul a fost, de multe ori, o formă goală umplută cu ceea ce se ascunde în adâncul sufletului uman. Dat ca o comoară de către Dumnezeu, a ajuns să fie remodelat, rearanjat, tradus într-o limbă omenească ce nu avea termeni de comparație cu originalul divin.

Dar Duhul a apelat mereu la “arheologi” sufletului, la “cercetători” ce au îmbrățișat schița de construcție și s-au întors la ea, căutând un rost în paginile ei. În zeci de țări, în orașe sau la țară, înțelepți și oameni simpli au citit Biblia. Dincolo de declarațiile  care vin cu semne de întrebare și interpretare, rămâne o poruncă ce nu poate fi ocolită fără a perverti complet sufletul credinței: “Iubiți!”

Se vede de la un capăt la altul al istoriei, din vremurile patriarhilor, ale unui popor blocat în pribegie, ale unei împărății sfinte ce ascundea idoli în însuși templul său. Se găsește pe buzele preoților ce se închină Domnului în tabernacol, în faptele mărunte ce indică influența tiptilă a Creatorului pe Pământ, în strigătele profeților ce vorbeau despre sfârșit. Și în final în viața Mântuitorului risipitor de dragoste care a trebuit să fie redus la tăcere. Și  totuși, de pe Golgota izbucnește un izvor de iubire ce încă adapă umanitatea.

Cu toate acestea, astăzi, creștinul se găsește într-o stare de confuzie, de încăpățânare. Se află pe un deal de unde privește lumea și nu înțelege cum de poate să aducă iubire prin exemplul său. De ce ar merita un astfel de efort din partea sa? Și nu-i greu să-i dai dreptate.

Expus la valul năucitor al știrilor și opiniilor care se revarsă zilnic prin ecrane, îți pui această întrebare. Vezi oameni care nu merită nimic, nici măcar o privire, pe care ai prefera să-i vezi șterși de pe fața pământului cu aceeași iuțime ca a unor ziduri prăbușite peste niște păcătoși. Oameni care se înalță pe sine, care profită de semeni fără rușine, care mint zâmbind, care calcă în picioare tot ce este bun. Oameni care nu mai fac socoteala dreaptă între bun și rău și simt nevoia să țipe din toți rărunchii că ei au dreptate.

Te simți separat de aceștia, ai vrea să crezi că nu mai ești la fel de decăzut ca ei. Doar ai ales să porți emblema de creștin. E timpul pentru un al doilea șoc. Pentru că nici în spatele acestor porți care ar trebui să însemne siguranță pentru cei ce caută numele Domnului nu găsești acea sfințenie dorită.

Biserica este o etichetă, un abțibild decolorat atașat oricăror cauze și pretenții pe care le are un om ce nu vrea să fie nici păgân, dar nici creștin. În numele credinței, îi vezi pe aceia care mânjesc flamura albă a Casei lui Christos. Cu crucea în mână, se omoară, se minte, se fură. Creștinii se sapă unul pe altul și sunt un exemplu negativ pentru cei din afară, care ar trebui să se pocăiască. Și acestora trebuie să le arați dragoste? Imposibil!

Viața ajunge o fugă în cerc, speriindu-te la fiecare colț de nimicnicia sufletului uman, de puțurile în care ne aruncăm de bună voie, de poftele pe care le sădim și îngrijim, transformându-le într-o grădină a desfrâului și egoismului. Ce poți face altceva decât să ridici ziduri înalte, să te ascunzi în spatele lor și să speri că te ții de credință fără a te prăbuși chiar tu în mocirla care e la fiecare pas. E un spațiu strâmt de respirație a spiritului, prea îngust pentru a mai fi loc și de dragoste și de alte vlăstare șoptite prin graiul Duhului. Dar până la urmă, poate e mai bine așa. Am ajuns să îmbrățișăm ideea de rămășiță, o mână de oameni buni. Măcar să investim în aceștia, în vecinii care cu siguranță vor ajunge în Cetatea lui Dumnezeu.

Dar, într-o bună zi, plimbându-te cu oglinda în mână și descoperind urâțenia oamenilor din jur; ca dintr-un accident, o îndrepți spre tine. Tu, cel care vezi mizerie, fugi de ea și cauți doar binele. De ce e chiar și fața ta murdară? Nu are sens. Pentru că ceilalți, păcătoșii, ei sunt de neiubit, nu are rost să-ți irosești timpul cu aceștia. Pentru ei Dumnezeu e înjurătură și basm de adormit copiii. Tu îl iubești și vrei să-i intri în grații. Cum să fii murdar?

Și totuși, dacă-n horă se strâng cei mai apropiați, ce-ar spune? Ar vedea și ei pe acest campion al curățeniei, mereu cu laveta în mână, igienizând tot ceea ce atinge? Ar auzi numai cuvinte calde și blânde, ar simți atingerea unui tată bun și soț devotat? Ar garanta loialitatea unui prieten și vecin mustind de suflu venit din stele? Ar vedea pe cineva care seamănă cu un fiu al lui Dumnezeu?

Să ne imaginăm un acces de sinceritate. Îți dai seama de minciuna pe care singur ți-ai zidit-o în jurul tău. Tu, pe un munte, asaltat de atâta necurăție. Singurul care înțelege cum e lumea și care strigă contra păcătoșilor de parcă gălăgia duce la pocăință. Oglinda ce-L reflectă pe Christos, în straiele lui simple, îngenuncheat în fața unor ucenici sau întins pe o cruce spune adevărul. Nici tu nu ești mai bun ca ei, ca restul lumii. Nici tu nu meriți dragoste, pentru că nu ești mai special ca ei.

Se face întuneric în jurul tău cu o singură lumină ce te urmărește, te descoase, îți întărește gândul nimicniciei tale. Pe cât de adevărat este că e plină planeta de oameni care nu merită binețe, pe atât de real e și faptul că tu, oricât de bun cetățean ai părea, nu meriți să fii judecătorul harului ce ți-e sădit în inimă. E drept, hotărăști cât și cui îl împarți, dar ar trebui să știi că nu este de la tine. E un dar de la Dumnezeu care a suferit pentru ca tu să poți face asta.

Final. Căderea cortinei peste tragedie. Marele erou și titan al credinței nu poate face nimic altceva decât să-și plece capul în rușine și să se retragă cât mai repede în rândul mulțimii fără formă, care-l așteaptă. Doar și el este păcătos, mai rău ca alții, pentru că s-a crezut de neegalat. Și totuși, el nu merita nicio firimitură de iubire.

Și totuși… în această ultimă clipă dramatică, simțind cum cerul îți cade în cap, îți dai seama de altceva. Că, în loc de sărăcie, foamete și rușine, e altceva. Ești săturat, ai fost îmbogățit și ai fost adoptat. Așa cum ești, Iisus nu te respinge. Îți arată dragoste, știe că poți să fii cu adevărat curat. El se ocupă de această restaurare. Îți poate arăta de aici locul pe care ți l-a pregătit în țara Lui.

E o revelație care face ca totul să devină difuz în jurul tău. Totul se amestecă și parcă nu mai are importanță. Dacă eu, unul care nu merit, primesc atât de mult, de ce altul nu ar putea la fel de bine să ajungă acolo?

Lumea nu s-a schimbat. Oamenii nu au devenit brusc mai buni, biserica nu a secerat neghina dinăuntru. Totul este la fel. În afară de omul care-și dă seama de unde a venit, ce a primit și ce poate să facă la rândul său. Să plece într-o lume care nu-l iubește, printre oameni care-l resping, îl trag în jos și-l folosesc, purtând cu el răspunsul la chinurile ce otrăvesc planeta. Până la urmă, nu asta a făcut și Iisus?

Ți-a plăcut ce ai citit? Ai ocazia să câștigi o carte GRATUITĂ, carte ce dezbate subiectul din articolul vizualizat. Tot ce trebuie să faci este să introduci datele în formularul de mai jos și un membru al echipei te va contacta pentru confirmare.
Mult succes!

Nume *

Email *

Telefon *

Trimite